‑Cui vă adresaţi?

​­​​­​​​​​​​​​​​​​​­​​​​​​​​​

Cine eaţivoastră? îşi întrebă MariaFădureanu, în timp ce alături de Nicolae se aşezau pe pridvor, privind spre oaspeţi.
Sunt a mea, bunica, mai exact nepoata ei. Eu sunt descendentă a lui Alexandru, fiul cel mare al MarieiFădureanu.

Maria Fădureanu se sprijinea pe o bancă coptă de soare, savurând primele zile călduroase ale primăverii. Floarea eternă a anotimpului reînălţa în visul ei o lumină violetă, pe care doar un singur Dumnezeu ştia cum a supravieţuit iarna grea.

Încă o iarnă nu o voi îndura! gândi Maria, şi suspină cu uşurinţă. Nu îi era frică de drumul spre zăpadă; dimpotrivă, aştepta acel moment. Strugurii se strângeau de mult în cotloane, iar rochii noi îi aşteau în dulap. Nimic nu o ţinea prizonieră pe pământul acesta.

***

Odăcă în urmă, avea o familie mare soţul PetruIonescu, înalt, şi patru copii: trei băieţi şi o fetiţă, Ioana. Trăiau în armonie, se sprijineau, se certau rar. Copiii crescuseră, unul câte unul, şi se împrăştiară spre toate colţurile lumii.

Cei doi fraţi mari au intrat la universitate, apoi s-au mutat în oraşe pentru muncă. Cel mijlociu, cu şcoală dificilă, a deschis un mic business prosper, care la purtat în străinătate, rămânând acolo. Fiica nu a rămas în sat a zburat spre capitală, şi curând sa căsătorit.

La început, copiii veneau des la părinţi, scriveau scrisori, iar cu telefonul mobil și-au înlocuit colindele cu apeluri. Un cu un, nepoţii au sosit. Maria Fădureanu îşi strângea vechea valiză gălbuie şi pleca în vizite la copiii, ca o bunicăîngrijitoare.

Pe măsură ce nepoţii au crescut, au căzut din grijă. Sunetele telefonului au devenit rare, iar invitaţiile de a veni în vizită au dispărut ca nori de vară. Munca, familia, proprii copii deveniseră greutăţi care absoarbe fiecare secundă.

Un fir de lumină a adus o veste: tatăl lui Petru Ionescu a murit. Se credea că un bărbat atât de robust va trăi până la o sută de ani, dar realitatea sa dovedit alta. După înmormânarea părintelui, copiii sau împrăştiat din nou. La început, mama a sunat, apoi apelurile au dispărut complet.

Maria a încercat să sune singură, dar a simţit că nu era dorit de tinere. A astfel trăit ultimii zece ani în singurătate. O dată pe an un copil îşi amintea de ea şi suna, şi atunci femeia îşi zâmbea singură pentru o săptămână.

Întro zi, în timp ce stătea pe banca din pridvor, a auzit o voce:

Bună, mătușă Maria! un tânăr răsărea decolo, lângă gard, şoptinduse cu un zâmbet larg. Nu mă recunoaşti?

Maria a clipitit:

Nicolae! Ce faci?

Da, mătușă Maria! a exclamat băiatul şi a intrat în curte.

Nicolae era fiul vecinilor, oameni care nu puteau trece o zi fără să împărtăşească o masă. Maria îl aminti mereu ca pe copilul flămând, pe care îl hrănea din milă, dăruindui hainele copiilor şi adăpost când părinţii lui organizau petreceri.

Trecutul a fost scurt pentru părinţii lui Nicolae. Sau stins, iar el a fost luat şi dus departe; din acea clipă Maria nu la mai văzut şi ia dorit cu dor de dor.

Unde ai fost toată viaţa, Nicolae? a întrebat cu bucurie bunica.

Mai întâi la grădiniţa de stat, apoi am servit, apoi am învăţat. Acum mam întors la mică mea Patria. Voi ridica satul!

Ce să ridicăm? Toţi sau împrăştiat! a oftat Maria, fluturând mâna.

Numi face griji! Nu mă voi pierde! a răspuns el.

A început așa o nouă viaţă pentru Maria. Nicolae sa angajat la cel mai mare fermier al satului, pe nume Iancu. În timpul liber repară căsuţa veche ce ia rămas de la părinţi şi nu uita de Maria, ajutând la treburile gospodăriei. Maria se amuza, nu mai îl numea fiul, ci doar prieten. Împreună au trecut trei ani.

Merg, mătușă Maria, spuse el întrun fel de scuze, Iancu e egoist, vrea să lucreze, dar nu vrea să plătească. Eu plec să caut banii. Nu te supăra!

Ce săi spun de supărare? Drum bun, cu Dumnezeu! răspunse Maria, iar el plecă.

Din nou Maria rămase singură. Uneori dorul de singurătate o făcea să vrea să plângă. A aşteptat zilele, aşteptând să plece, dar ceva o ţinea pe pământul visului.

****

Bună, mătușă Maria! o voce familiară a tresărit. Maria a privit prin gard și a zărit o faţă cunoscută.

Nicolae? Eşti tu?

Eu, mătușă Maria! un tânăr înalt, bine îmbrăcat, a păşit în curte. Mă întorc, pe deplin!

Ura, bucurie! a exclamat Maria, agitată. Intră, intră, Nicolae! Eu tot pun ceaiul! Voi aprinde!

Ceaiul e binel! a zâmbit Nicolae. Dar tocmai am plecat spre casă. Nu ştiam că te găsesc fără să aduc daruri!

După o jumătate de oră, Maria şi Nicolae stăteau la masă, sorbind ceai din ceşti de porţelan vechi, fără să reuşească să facă toate cuvintele să curgă.

Mă pregătesc să plec pe altă lume, Nicolae, a șters o lacrimă Maria.

Nute gândi aşa! a chicotit tânărul. Am venit, acum vom trăi împreună, mătușă Maria, cu invidie pe toţi! Am strâns bani, iar ferma mea va înflori! Nu vei pleca nicicând!

Gazde! E cineva acasă? a strigat o voce feminină cristalină, ruptă de liniştea lor. Maria a privit pe fereastră şi a zărit o tânără în palton scurt şi pantofi cu toc înalt, ce părea să plutească în curte.

Cuiidoriţisăvorbească? au întrebat Maria şi Nicolae, ieşind pe pridvor.

Sunt la Maria Fădureanu! Eu sunt nepoata, mai exact, strănepoata ei. Eu sunt descendentă a lui Alexandru, fiul cel mare al Mariei.

Femeia şi băiatul sau privit, iar apoi au continuat.

Am încercat să vă sun, dar telefonul era oprit! Aşa că am venit pe noroc!

Intrăteră a spus Maria, ezitând, şi Nicolae a luat valiza şi a tras-o spre ea.

Maria, Nicolae și tânăra, Vasilica, sau așezat pe pridvor, iar Vasilica a desfăcut coșul cu bunătăţi şi a început să povestească.

Nu-mi place orașul. Vreau să locuiesc în sat! Părinţii nu înţeleg. Bunicul Alexandru mia promis să stau câteva luni aici. A zis că dacă rămân în sat, dorinţa de a pleca va dispărea! El a sunat, tatăl a sunat, eu am sunat, dar nu am reuşit să ne auzim. Vă rog să mă iertaţi! Nu voi fi un cec! Am bani! Şi părinţii miau trimis ospitalitatea! O să rămân până la sesiune învăţ la distanţă apoi plec!

Stai cât vrei! a răspuns în sfârşit Maria. Mă bucur să te am!

Un lună a trecut. Maria Fădureanu stătea pe bancă şi privea cum Vasilica se lupta cu grădina, parcă nu era deloc de la oraş. Prin ajutorul lui Nicolae, Vasilica a reîmprospătat un teren abandonat, la împărţit în straturi, a pus o seră, a cumpărat puieţi de la vecini şi a început să planteze cu drag.

Nicolae nu stătea degeaba. Cu banii câştigaţi a început construcţia unei ferme moderne, angajând muncitori să repare acoperișul Mariei şi să înlocuiască cărbunele cu încălzire centrală.

Maria radia, zâmbetul nu îi părăsea faţa. Nu mai era singură.

Numai uneori o umbră tristă apărea pe chip când îşi amintea că Vasilica va pleca din nou spre oraş. Devenise ataşată de strănepoată. Dar timpul curgea, iar Vasilica se pregătea să plece.

Cum să mă descurc singură cu grădina, Vasilico? suspină Maria, împachetând prăjituri pentru drumul nepoatei.

Bunico, nu uita să umpli butoiul cu apă. Nicolae va uda! Eu voi reveni să culeg! a zâmbit Vasilica.

Vei reveniaşa? a întrebat Maria cu bucurie.

Desigur! Nu pot pleca de tot! Te-am îndrăgit cu tot sufletul, bunico. Şi Nicolae mia făcut o propunere! O nuntă în toamnă! Unde altcineva să fiu fără soţ? Şi el este om de la sat!

După un an, Maria Fădureanu se încălzea sub soarele blând, legănând o cărucior cu un copil de la al treilea grad de nepot. Vasilica şi Nicolae lucrau la fermă, iar împreună ferma prospera şi ajuta întreg satul.

Maria a privit la nepotul adormit şi a gândit:

Nu mă voi duce niciodată pe cealaltă lume! Încă trebuie să ajut copiii!

​​​

—Și, în lumina blândă a serii, Maria a realizat că amintirile ei vor rămâne veșnic sălășlind în inima satului.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

11 − 4 =

‑Cui vă adresaţi?
Fostul meu a apărut într-o sâmbătă după-amiază cu un buchet imens de flori, ciocolate, o pungă cu daruri și zâmbetul acela pe care nu-l mai văzusem de luni de zile. Am crezut că vine să-și ceară iertare sau să discutăm despre tot ce a rămas nespus între noi. Era ciudat, pentru că după despărțire el a fost rece ca gheața, de parcă eram o străină pentru el. De îndată ce a intrat, a început să vorbească despre cât s-a gândit la noi, cât îi lipsesc, că „sunt femeia vieții lui” și că și-a dat seama de greșelile făcute. Vorbea atât de repede, încât părea că are un discurs învățat pe de rost. Stăteam tăcută și îl ascultam—nu înțelegeam de unde atâta tandrețe după luni de tăcere. S-a apropiat, m-a îmbrățișat și a spus că vrea să „recâștigăm ceea ce ne aparține”. Pe măsură ce povestea, a scos un parfum, o brățară și o cutie cu o scrisoare: totul foarte romantic. A început să-mi explice că vrea să ne mai dăm o șansă, că s-a schimbat și că alături de mine vrea să facă totul așa cum trebuie. Începusem să mă simt ciudat—totul era prea frumos ca să fie adevărat. Mai ales că niciodată nu fusese atât de atent când eram împreună. Adevărul a ieșit la iveală când l-am invitat să ia loc și l-am întrebat direct ce își dorește. Atunci a început să se bâlbâie. Mi-a zis că are „o mică problemă cu banca”, că are nevoie de un credit pentru un „business care va fi pentru binele nostru”, și că-i mai lipsește doar o semnătură: a mea. Atunci am înțeles de ce reapăruse, atât de drăgăstos și cu atâtea cadouri. I-am spus că nu voi semna nimic. În clipa aceea fața i s-a schimbat brusc. Zâmbetul i-a dispărut, a aruncat florile pe masă și a început să urle cum de nu am încredere în el, că asta e „șansa vieții lui”. Vorbea cu mine de parcă îi eram datoare cu ceva. Ba chiar a avut tupeul să spună că „dacă îl mai vreau”, e nevoie să-l ajut. Totul s-a prăbușit la fel de repede cum apăruse. Când a văzut că nu mă poate convinge, și-a schimbat strategia. A început cu „dacă nu ia creditul, e pierdut”, că dacă îl ajut, „o să se întoarcă oficial la mine” și „o luăm de la capăt”. A spus toate acestea fără pic de rușine, amestecând împăcarea cu interesul financiar. Atunci am priceput definitiv că toată această scenă—cadouri, flori, vorbe dulci—era doar o fațadă ca să semnez. Când i-am repetat că nu voi semna absolut nimic, a început să-și adune aproape toate cadourile: a luat ciocolatele, parfumul, ba chiar și brățara. Doar florile le-a lăsat aruncate pe jos. A ieșit pe ușă, strigând că sunt nerecunoscătoare și să nu zic vreodată că „n-a încercat să-și salveze relația”. A trântit ușa de zici că eu îi eram datoare. Așa s-a terminat în „doar cincisprezece minute” marea noastră „împăcare” moldovenească.