– Deci mă veţi trimite înapoi la căminul de copii?

Nu mă vai să mă duci înapoi la căminul de copii, nu? Mi-a zis mătușa că aţi luat grija de mine pe grabă, că nu ştiau că urma să vină un copil. Şi eu nu sunt al lor

Mădălina stă lângă aragaz, întorcând clătite aurii. În curând, Mihăiţă se va întoarce de la muncă și toată familia se va așeza la masă pentru cină.

Se întreabă ce face Andrei atât de tăcut în camera lui astăzi. De obicei, când Mădălina pune pe foc clătitele preferate ale lui, băieţelul se învârte lângă ea, îl priveşte în ochi şi întreabă:

Mamă, mai dau o clătită?

Mădălina îi dă una. Andrei pare să se fi săturat, dar, în curând, revine cu ochii strălucind de încântare şi, întinzând fiecare cuvânt, întreabă din nou:

Mamaică, încă una?

Mădălina înţelege că Andrei nu mai are foame; vrea doar să audă din nou acel cuvânt cald, minunat mămică. De obicei, ea îşi lăsa lingura şi clătitele deoparte şi îl ridică pe fiul ei în braţe; el nu e încă greu, are doar cinci ani. Îi spune:

Hai, dragă, săi așteptăm pe tată să vină de la serviciu.

Şi Andrei răspunde cu glas vesel:

Da, mamă, săi întâmpinăm pe tată! în ochii lui se reflectă entuziasmul de prima dată când au auzit cuvintele mamă şi tată, cuvinte pe care nu le avusese niciodată.

Acum Andrei are propria lui cameră şi patul său, un perete cu leagăne cadoul lui Mihăiţă şi o colecţie de mașinuţe, roboţi, seturi de construcţie şi alte jucării, toate doar ale lui. În fiecare seară, Mădălina îi citeşte poveşti, îi mângâie capul şi îi spune că îl iubeşte. Andrei simte acea iubire şi aproape uită de viaţa de dinainte.

Mădălina încearcă să îl cheme, dar copilul, deodată, îi împinge uşor burta.

Ea pune mâna pe el şi fetiţa se împinge iar.

Doamne, mă rog în fiecare zi pentru acest dar neaşteptat, să ne fie totul bine, gândeşte Mădălina. Au ales deja numele pentru fetiţă: Mihăiţă a propus Catrina. Bunica lui Mihăiţă se numeşte Cătălina.

Cei din jur îi spuneau că Mădălina nu poate avea copii și că, împreună cu Mihăiţă, au luat pe Andrei din cămin şi, după un an, să vină o fetiţă.

Mădălina rămâne visătoare şi aproape uită să întoarcă clătita. Aşa că îl strigă pe Andrei:

Andrei, băiete, de ce eşti atât de tăcut astăzi?

Dar din nou liniştea. Nu-l aude?

Închide aragazul şi se îndreaptă spre camera copilului. Luminile sunt stinse; unde este Andrei?

Un zgomot se aude în interior. Mădălina aprinde lumina şi-l vede pe Andrei, aşezat pe canapea, cu jacheta şi căciula pe cap. În mâini poartă un rucsac plin de maşinuţele lui preferate.

Ce faci în întuneric? îl întreabă, surprinsă, şi adaugă cu veselie Hai, ridică-te şi îmbracă-te, pregăteşti o excursie? Hai să mâncăm clătitele cu smântână şi lapte condensat, Andrei, ce te ţine aşa serios?

Andrei nu zâmbeşte. Priveşte întrun punct, cu ochi de adult, apoi întreabă brusc:

Pot să iau cu mine toate aceste jucării? Pentru că nui nevoie de maşini?

Ce spui, Andrei? Ce sa întâmplat, copilule? Unde mergi? răspunde Mădălina, cu vocea căzând în seceră. Îşi lasă mâinile să cadă. Se întreabă dacă nu cumva e o mamă rea, dacă Andrei nu simte dragostea ei, că poate se simte gelos că va veni o sorelă. Ieri era atât de fericit.

Nu mă voi duce înapoi la cămin, nu? Mătușa a zis că aţi luat grabă, că nu ştiau că va veni copilul, şi eu nu sunt al lor

Ochii lui Andrei strălucesc de lacrimi, ţinânduse, privind în lateral.

Andrei, cete întrebi? Ce mătușă? îşi aminteşte Mădălina de întâlnirea cu vecina de ieri și spune că, slavă Domnului, copilul va veni curând, şi apoi clipeşte spre Andrei. V-aţi grăbit, micuţa mea, vaţi grăbit!

Mădălina ştie că Andrei încă nu înţelege. Ea pleacă fără să se certe cu vecina, lăsândul să îşi exprime sentimentele. Dar Andrei, de fapt, a prins tot. Întrun moment se simte străin, singur.

Mădălina îl strânge în braţe; el încearcă să se împingă, apoi se lăsată pe lângă ea şi începe să plângă.

Băiete, nu înţelegi, acea mătușă nu ştie nimic. Tatăl şi eu te iubim enorm şi nu te vom da nimicorva!

Îi dă jos căciula şi jacheta, iar cei doi stau, îmbrăţiţi, în tăcere pe canapea.

Când Catrina se naşte, Andrei şi Mihăiţă rămân singuri acasă, până când se îndreaptă spre mama şi fetiţa. Andrei se teme că sar să nu îi placă surorii. Dar când o vede, mică şi fragilă, zâmbeşte indulgent.

Mamă, cum săi dau jos o soră atât de mică? O să îi arăt cum să joace cu maşinuţele, vom fi amândoi fericiţi!

De atunci Andrei nu-şi lasă sora din faţă, aşteaptă să crească, iar părinţii vor muta Catrina în camera lui. În prezent el este primul ajutor al mamei.

În acea seară Mădălina îl cheamă:

Andrei, am luat-o pe Catrina, săi întâmpinăm pe tată!

Andrei, îmbrăcat, aşteaptă în hol:

Mamă, ţin uşile, ieşi cu leagănul!

Coboră în lift, ies din bloc şi, în hol, intră aceeaşi femeie cu bagaje grele.

Andrei strânge puternic mâna Mariei, ca şi cum ar fi emoţionat.

Băiete, ajutămă pe mătuşă, cheamă liftul, bagajele-i grele.

Bine, mamă! răspunde cu mândrie, apasă butonul liftului şi aleargă să o ajute pe mamă.

Mâine e weekend, toată familia pleacă în parc. Regretă că Catrina e încă mică, dar ştie că în curând va creşte şi se vor distra la atracţii. Andrei, ca frate mai mare, o va ţine strâns dacă se sperie, căci ei sunt frate şi soră pentru totdeauna.

Nu uita să daţi like şi să lăsaţi un comentariu!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four × 2 =

– Deci mă veţi trimite înapoi la căminul de copii?
Fiul soției mele mi-a spus că are destul, așa că am decis să nu mai suport situația la nesfârșit. În ultimii treisprezece ani, l-am crescut pe băiatul soției din prima ei căsătorie la fel ca pe fiica mea. Fiica mă seamănă atât ca fire, cât și ca planuri de viitor, avem multe lucruri în comun, pe când băiatul e copia fidelă a mamei sale. Pentru el, orice e suficient. De exemplu, îi întreb mereu ce-și doresc de ziua lor sau ce cadou ar vrea să găsească sub brad. Fiica mea îmi face mereu o listă să-mi fie mai ușor să aleg, dar băiatul îmi spune că se bucură de orice și că nu contează. Când fiica mea iese cu prietenii, o întreb dacă vrea bani de buzunar și niciodată nu refuză, dar băiatul îmi răspunde mereu că are destul. Nu vrea să primească niciun leu de la mine, spunând că îi ajunge. Știu că mă minte și că ar vrea de fapt mai mult, pentru că apoi îi cere mamei lui, niciodată mie. Am trăit atâția ani împreună, și totuși îi este rușine să-mi ceară ceva? L-am crescut ca pe fiul meu și totuși se ascunde după fusta mamei și nu vorbește direct cu mine. Nu are alt tată, fostul soț al soției mele nu ține legătura cu el, dar tot se poartă ca un străin cu mine. Acum are șaisprezece ani și se apropie examenul pentru liceu, toată familia discută unde să meargă. El e convins că va fi primit la liceul de stat unde vrea și nu vrea să audă de alte opțiuni, nici chiar de școlile private la care m-am oferit să plătesc. Mi-a spus că nu e nevoie de ajutorul meu, că se descurcă singur sau va găsi el o soluție. O astfel de atitudine, această autosuficiență și lipsă de colaborare cu mine ca părinte mă rănesc profund. Dacă e așa “independent”, atunci să se descurce singur. Dacă nu vrea banii mei, să nu-i ia. Soția a reacționat ambiguu la ce am spus, zice că sunt copilăros. Dar mie mi se pare că fiul ei se comportă prea matur. Oare cum să procedez ca să nu mă mai simt așa exclus?