Andrei stătea pe taburetul din bucătărie și privea cum dansează particulele de praf în raza soarelui de amurg. În apartamentul nr. 48 de pe strada Păcii era o curățenie impecabilă. Prea impecabilă.

Am așezat pe scaunul din bucătărie și priveam praful cum dansa în razele soarelui de seară. În apartamentul 48, de pe strada Unirii, totul era lustruit. Prea lustruit.

Acum trei luni, Raluca a plecat. A luat cu ea valizele, ficusul și, cel mai important, pe Lucian, de zece ani, și pe Irina, de șase. La început am crezut că e libertate. Nu mai aud desene animate, nu mă împiedic de piese de LEGO și mănânc colțunași direct din oală.

După o săptămână, libertatea s-a transformat în gol. Mi-am dat seama brusc cât de leneș devenisem la treburi de casă. Nici nu mai știam cât e de muncă, cât trebuie să știu și să fac prin casă.

Dar cel mai greu erau așteptările de vineri.

Tati, am ajuns! Irina a năvălit în hol, aducând cu ea miros de stradă și de șampon pentru copii.

Am strâns-o stângaci în brațe. Lucian a intrat după ea, tăcut, cu căștile pe urechi, aruncându-mi o privire rapidă, cercetătoare.

Bun venit, gașcă! Poftiți. Am făcut pregătiri mari pentru voi…

Mi-am promis: dacă voi fi gazda perfectă, poate că vor vrea să rămână mereu. Am cumpărat cea mai scumpă tigaie cu teflon și am printat o rețetă de pe net.

Ce avem la micul dejun? a întrebat Lucian sâmbăta dimineață, când a intrat alene în bucătărie.

Clătite! am răspuns entuziast, luptându-mă cu cocoloașele din aluat. Cu dulceață de zmeură, cum vă place vouă!

Ca la mama? a întrebat Irina cu un strop de speranță, urcându-se pe scaun.

Am înghețat o clipă.

Mai bune decât la mama. O să vedeți.

După jumătate de oră, bucătăria era dezastru. Aveam făină în sprâncene, pe jos și chiar și pe lustra de deasupra mesei. Prima clătită a ieșit mototolită și gri. A doua s-a ars. A treia avea o formă ciudată…

Deja mă enervam. Uram tigaia aia, plita și neputința mea. Mi-era să strig: De ce e așa greu?, dar vedeam două fețe care mă priveau cu nerăbdare.

Aproape gata, am mormăit, ștergându-mi sudoarea de pe frunte.

În cele din urmă, pe masă era un teanc de clătite aurii. Nu erau rotunde perfect, marginile erau uneori arse, dar miroseau a copilărie. Am pus dulceața în mijloc și am rămas pironit, așteptând verdictul.

Irina a mușcat o bucățică și a închis ochii.

Bun, tati. Foarte bun.

Lucian a dat din cap, tot cu căștile pe urechi, dar a mâncat trei dintr-o suflare. Am răsuflat ușurat. Am simțit o căldură în piept. Mi s-a părut că am reușit. Parcă distanța dintre noi s-a topit în aluatul clătitelor.

Duminica seara era mereu cel mai greu. Erau orele de schimb de tură, când bucuria revederii se transforma încet, în tăcere, în tristețea despărțirii.

Stăteam cu toții în sufragerie. Am cumpărat o consolă nouă, cea mai performantă, la care Lucian visa de luni întregi.

Luci, cum te descurci la nivel? L-ai bătut pe boss? m-am așezat lângă el.

Da, a răspuns scurt, fără să-și ia ochii de la ecran. Merci, tati. Super.

Irina, vrei să-ți citesc o poveste? am întins mâna spre cartea colorată.

Tati, când vine mama? nu s-a uitat la carte, ci la adidasii puși ordonat lângă ușă.

Vine într-o oră, scumpo. Dar nu-ți place aici? Avem consolă, clătite, înghețată la congelator. Mâine putem merge la grădina zoologică, dacă rămâneți…

Lucian a pus jos joystick-ul. S-a făcut liniște.

Tati, aici e fain. Clătitele sunt bune, consola tare. Și se vede că te străduiești…

Am zâmbit, dar inima îmi bătea ciudat.

Deci vă place la mine, nu?

Irina a venit, m-a strâns în brațe, lipindu-se de obrazul meu.

E bun la tine, tati. Dar la mama e… acasă.

Vorbele astea au fost mai grele decât hârtia de la tribunal. Am privit în jur: mobilier scump, electrocasnice lucioase, renovare proaspătă. Totul era perfect, dar inert.

Ce înseamnă acasă, Iri? am întrebat, simțind cum vocea mi se rupe. Nu e și acesta casa voastră? Aveți camerele voastre, jucăriile voastre…

Lucian s-a uitat la mine. Nu mai era copilăria aceea de altădată în privirea lui, ci o sinceritate dureroasă, de om mare.

Tati, acasă e când știi unde-s șosetele fiecăruia. E când pe frigider sunt desenele mele vechi, cele pe care nu le băgai în seamă. Îți amintești diploma mea de robotică, de acum trei ani?

Am vrut să zic că da, dar am tăcut. Pe atunci eram mereu plecat cu serviciul sau obosit.

Mama știe la ce detergent am alergie. Tu ieri m-ai întrebat în ce clasă sunt. Tu ești… ca un musafir, unul care vrea să ne placă, dar care nu ne cunoaște. Ai învățat rețeta de clătite într-o zi, dar pe noi nu ne-ai învățat nici în zece ani.

Am pus mâinile pe față. Era adevărul gol. Am construit fundamentul, am adus bani, am cumpărat vacanțe, dar am lipsit cu sufletul. Eram funcția din casă, bancomatul, umbra care trecea noaptea pe hol.

Nu pierdusem față de Raluca, ci față de mine cel din trecut. Crezusem că familia e un drept din naștere, dar, de fapt, familia înseamnă muncă zilnică, să fii prezent cu adevărat.

A sunat la ușă. Raluca venise să-i ia.

M-am ridicat greu. Am ajutat-o pe Irina cu geaca și i-am întins rucsacul lui Lucian.

Mulțumesc pentru clătite, tati, Irina m-a pupat pe nas.

Salut, tati, pentru o clipă, Lucian mi-a pus mâna pe umăr. Consola chiar e tare.

Raluca stătea în ușă. Mă privea cu blândețe și, parcă, milă. Aveam făină pe tricou și tristețe în ochi.

Ești bine, Doru? a șoptit.

Da, am înghițit în sec. Uite, Ralu… Irina a zis că aici nu e acasă. Și are dreptate.

A ascultat în liniște.

Vreau să fiu cu adevărat prezent. Nu doar să-i iau de weekend, să-i plimb prin muzeul ăsta. Vreau să-l ajut pe Lucian la proiect. Și joi Irina are spectacol la grădiniță… vin și eu, dacă mă primiți.

Raluca a zâmbit abia vizibil.

Oricând, Doru.

A închis ușa. Am rămas singur. Dar de data asta nu am dat drumul la televizor.

Am mers la frigider. Pe albul acela imaculat nu era niciun desen, nimic personal.

Am scos de prin dulap un desen vechi de-al lui Lucian, găsit întâmplător printre acte. Era o mașinuță stângace și trei oameni. L-am prins cu un magnet, la vedere.

Apoi am căutat contactul lui Lucian în telefon:

Luci, m-am uitat pe orarul tău de robotică. Miercuri sunt liber. Hai să mergem în atelierul ăla de care ziceai? Fără clătite, fără consolă, doar să stăm de vorbă.

Răspunsul a venit repede: Ok, tati. Abia aștept.

M-am uitat la mâinile mele, la mine în oglindă. Casa nu se clădește într-un weekend. Dar azi, în sfârșit, am pus prima cărămidă adevărată.

M-am apucat să spăl vasele. Nu pentru că trebuie, ci pentru că în casa mea, pe care tocmai am început-o cu adevărat, nu vreau murdărie veche. Am înțeles totul: ca să rămână copiii, nu trebuie să gătesc ca mama, ci să fiu tată. Zi de zi. Fără rețetă.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

sixteen − seven =

Andrei stătea pe taburetul din bucătărie și privea cum dansează particulele de praf în raza soarelui de amurg. În apartamentul nr. 48 de pe strada Păcii era o curățenie impecabilă. Prea impecabilă.
Lina era considerată rea. Foarte rea, de-a dreptul îți era milă de cât de rea o credea lumea pe Lina. Toți încercau să-i spună femeii că-i rea. Rea, dar și nefericită. Evident, n-are soț, fiul e adult, locuiește separat. Lina e singură, la nimeni nu-i trebuia. Vine luni la serviciu, colegele se laudă că au spălat, au făcut curățenie tot weekendul. Care s-a rupt la câmp la țară, care a fiert dulceață în bucătărie. Iar Lina tace, ce să zică? N-are bărbat, copilul e mare, ce să spună… Iar când mai cere să plece mai devreme, toți știu – are „probleme”, se vede cu iubitul. Toți, fără excepție, sunt convinși că Lina are o mulțime de amanți, că doar așa o femeie rea poate fi. Lina e „rea”, toți ceilalți sunt buni, cu familie, cu treabă, Lina – nu. — Lina, zice mama ei, — da’ tu de ce ești așa, fată? — Cum așa, mamă? — Neașezată, nu găsești și tu un bărbat, că doar nu-i târziu nici să mai faci un copil, toată lumea face și după patruzeci. — Mamă, de ce să-mi trebuiască mie un bărbat oarecare? De ce să mai fac un copil cu oricine? Îl am pe Alex, îmi ajunge… Și dacă e vorba de bărbat, am pe Oleg… — Lina, Oleg nu e al tău! — Cum nu? Vine la întâlnire o dată pe săptămână, îmi cumpără cadouri, mă ia în vacanță, nu mă bate la cap, nu-mi cere să-i spăl șosetele sau să-i gătesc, nu-și tocește fundul pe canapea la mine-n casă, nu mă împovărează… — Da, sigur, toate astea le face nevestei lui. — Ai vrea să le facă și mie? Nu, mulțumesc! Am peste patruzeci, am fost de două ori măritată și am fugit de fericire ca de dracu’. Prima dată m-ai trimis tu, la numai optsprezece ani, doar fiindcă era mai mare, bogat și te gândeai că mă iubește și mă respectă… Ani de zile am stat ca-n cușcă – nu aveam voie la școală, la prietene, nici cu copilul meu nu mă lăsa să stau, doar să-i slujesc lui și soacră-sii. O dată pe lună mă scotea să mă arate lumii – uite, nevasta tânără și bună, nu-i ca păpușile voastre, dar el mergea la ele… Când am fugit și am cerut divorț, mi-a cerut totul înapoi, până și chiloții… A doua oară m-am măritat din dragoste, măcar acolo am încercat… Dar munceam, învățam, făceam totul singură – copilul meu, grijile mele, soțul pe canapea, tot eu să aduc copilul de la grădiniță, tot eu la cumpărături, tot eu la cratiță. Dar el obosit și așa trebuie să fie, să nu-l deranjez… Nici banii nu-i ajungeau, nici nu ajuta cu copilul, că nu era al lui… Doar să-l țin eu, să-l îngrijesc. Mamă, am fost cu bogat, am fost și cu sărac, nicio diferență – tot eu eram de vină, tot eu eram rea și toți aveau de bine, numai eu nu. – Lina, așa trăiesc toate femeile… – Să trăiască, mamă, eu nu vreau! Cum ai petrecut sâmbăta? — Păi, Nicu și cu Maria mi-au lăsat copiii, am umblat cu ei la plimbare, am copt clătite, am spălat, am șters praful, am aspirat, i-am culcat, am hrănit și pe tata, și până la miezul nopții am stat la călcat și spălat… Duminică m-am trezit din nou devreme, copiii au cerut clătite, am copt, apoi a venit Nicu cu Maria, le-am făcut pui la cuptor, salate, pizza, am cinat și apoi enfin la ora 23 am căzut leșinată pe canapea. — Mamă, eu nu-mi amintesc să fi stat tu cu Alex, copilul meu… Nu-mi amintesc să-l fi lăsat pe copil la tine ca să mă plimb… — Lina, tu mereu ai fost altfel, independentă, copiii ăștia-s altfel… — Să-ți spun, mamă, ce-am făcut eu weekendul trecut? Vineri seara m-a sunat Alex și m-a întrebat dacă-i iau pisica, ei voiau la munte. Sigur că da! Au adus pisica, pizza, au plecat. Am mâncat liniștită, am văzut seriale, nu trebuia să mă trezesc la șapte dimineața să servesc pe nimeni. Dimineață, am hrănit pisica, mi-am făcut cafea, am șters puțin praful, am pus la mașină. Te-am sunat să mergem la muzeu sau oriunde să stam de vorbă, dar ai era ocupată cu copiii lui Nicu… Tata mi-a zis leneșă, tu muncești pe rupte… Nu m-a mai supărat, m-am obișnuit. Am fost la muzeu, era și o expoziție cu pictorul tău preferat, țin minte că-ți plăcea… Am stat la cafenea, m-am plimbat, m-am uitat la serial și m-am simțit bine. Duminică, la fel, eu și pisica; am vrut să te sun să facem o plimbare pe vaporaș, a răspuns Maria, erai ocupată. Seara m-a sunat Oleg și m-a invitat la restaurant – și m-am dus! Sunt femeie liberă, nu-l întreb despre soția lui, el nu mă bate la cap, totul simplu, elegant. M-am simțit excelent. Am încercat și cu bărbați „liberi”, mamă – e dezastru. Vin fie băieței care caută mămică, fie bărbați traumatizați de toate soțiile, cu copii după ei. Unul mi-a zis că TREBUIE să-i iau copiii de la altă căsnicie, că așa-i femeia, să-i ia copiii altora, că el și-a terminat banii pe pensii alimentare, el va pescui și ce rămâne cheltuie pe pescuit, eu să întrețin restul. Și la întrebarea dacă ajută cu copilul meu, s-a supărat și a zis să-l ajute tatăl lui. Corect? Desigur că am devenit „rea”, zgârcită, calculată – că voiam să „trag” un bărbat să-mi țină copilul… Așa că îl am pe Oleg. Da, mamă, toți mă cred „rea”, dar eu nu am niciun pic de rușine. Îmi pare rău doar pentru tine, de aceea încerc să te scot din casă, ca azi, când am spus că am nevoie de ajutor. Mamă, mie îmi e bine, hai să petrecem timpul pentru noi două, să ne bucurăm de viață! — Ești dusă cu capul, Lina, da’ cu tata ce fac? — Ce să aibă tata? E bolnav? — Nu, dar prânzul… — Nu cred că nu ai gătit deja totul! — Dar trebuie încălzit, și oricum, Nicu… — Mamă, să știi că mă supăr… Da, știu că-s „rea”, dar lasă-mă să fiu azi și eu bună, hai să ne bucurăm… te rog mult… Luni la birou, femeile se plâng cât s-au „odihnit” muncind acasă. Iar Lina zâmbește cu subînțeles, toată lumea știe că Lina e „rea”, merge țanțoșă și zâmbește de parcă știe un secret doar al ei. Toți cred că gândurile Linei nu pot fi decât „rele”, desigur.