Ion prăji niște cartofi, deschise un borcan cu castraveți murați. Astăzi se împlinea un an de când nu mai era Ilinca a lui. Dintr-odată, cineva bătu la ușă. Ai venit, zâmbi bărbatul, văzând pe prag vecina sa, Viorica, și o pofti la masă. Au stat tăcuți, auint cu ochii în jos, amintindu-și de Ilinca. Deodată Ion scoase din buzunar un plic. Viorico, plicul ăsta mi l-a dat Ilinca înainte să plece, îi spuse Ion și i-l întinse ușor. Dar e pentru tine, se miră Viorica. Citește și-ai să înțelegi tot, răspunse Ion încet. Viorica deschise plicul, citi, și rămase fără grai.
Ginerele îi promisese Vioricăi Ioanovici că vine să o ia sâmbătă dimineață. Era păcat să plece din grădină, dar și așa, octombrie se sfârșea. Apa fusese oprită, era cazul să se întoarcă acasă.
Viooo-rica! Viorico Ioanovici, ești acasă?, vecinul de la grădină, Ion Petrescu, bătu la ușă.
Intră, Ioane, sunt aici Îmi strâng lucrurile, ginerele vine poimâine după mine. O să mă certe iară, stii tu, că am prea multe sacoșe. Dar ce să-i faci, ale mele abia de-s, am doar recolta de anul ăsta. Am uscat mere, a fost un an bogat la mere. Castraveți murați, zacuscă, dulceață… Cum să le las aici? Că pentru ei muncesc, mie nu-mi trebuie prea mult.
Și ce să spun, Viorico și eu strâng, dar n-am prea mult chef să plec. Mai stau câteva zile, e frumos toamna. Ilinca tare iubea toamna. Dar uite de ce-am venit la tine: Îți amintești cum închideam toți împreună sezonul la grădină? Mai era al tău Sergiu, eram tineri, copiii mici… Acum totul e năpădit, pomii mari, atunci abia prindeau rădăcini. Voiam să te rog, Viorico… Azi se face un an de la Ilinca… Să ne amintim de ea, dar nu singur. Poate vii la mine, am prăjit cartofi. Stăm, vorbim și… am o vorbă de schimbat cu tine. Ce zici, vii?
Sigur, Ioane, uite, ia și tu niște castraveți murați. În jumătate de oră vin, abia mai strâng.
Prietenia lor dăinuia de mulți ani. Construiseră casele împreună, sădiseră livezile, se ajutaseră mereu. Sărbătoreau împreună zilele de vară. Vara era o altă viață pentru ei. Ani la rând se vedeau în grădini, copiii creșteau, timpul trecea. Acum, vara, nepoții Vioricăi veneau să stea cu ea. Nu era timp de singurătate. Dar Sergiu al ei nu mai era de șapte ani… Doar Ion și Ilinca îi mai erau vecini, prieteni adevărați. Până toamna trecută, când nici Ilinca nu mai era. Nici nu apucase să se bucure bine, că slăbise și părea model apoi, gata… Vara asta fusese ciudată. Ion nu-și găsea locul, săpa și re-săpa grădinile, dar Ilinca nu mai era să sape. Se auzea, doar, cum lucra în șopron, mereu supărat că nu-i iese nimic. Iar la Viorica, nepoții abia dacă veneau în vizită, ba la tabără, ba la mare cu părinții. Nu știa nici ea pentru cine să mai planteze atâta. Udase, prășise, trecea timpul ocupată.
Oftă, se schimbă, și porni la Ion, promisese.
Ion o aștepta cu masa pusă, cartofii prăjiți răspândeau miros, roșii, castraveți murați pe masă:
Așază-te, Viorica, mâine vin copiii la mine. Azi, amintim de Ilinca, uite ce poze am găsit Vezi? Sergiu sădește cireșul cu tine. Și aici venim din pădure, cu coșurile pline de hribi. Aici facem grătar, vezi cum se uită chiorâș Ilinca la foc Ion turnă câte-o țuică să bem pentru cei ce nu mai-s cu noi. Pentru Ilinca a mea, pentru Sergiu al tău. Au tăcut, au ronțăit câte un castravete. Ion scoase plicul:
Viorico, să nu te miri, dar ascultă-mă. Toamna trecută Ilinca s-a stins în fața ochilor mei. În august, de la grădină, s-a simțit tot mai rău. Dar n-a arătat. Vorbeam despre viața noastră, urmăream împreună filmele vechi, ne aminteam zilele bune. Apoi, mi-a cerut într-o zi:
Ioane, promite-mi că vei face ce-ți cer eu acum. Te rog, nu mă întrerupe, știm amândoi ce e de spus.
Și mi-a dat acest plic. Știa că nu îl voi arunca. Citește, dragă, și Ion îi dădu scrisoarea.
Dar e pentru tine…
Citește, Viorico, și ai să pricepi…
Viorica desfăcu plicul. Pe un bilețel, cu scrisul Ilincăi:
Ioane dragă, uite că eu plec mai devreme. Dar viața nu se termină aici. Să trăiești pentru noi amândoi! Îți las poruncă să fii fericit. Nu înseamnă să mă uiți. Doar să nu mă lași să văd, de Sus, că ție ți-e greu. Fii fericit, nu te teme, noi doi am iubit viața, nu? Vreau să nu rămâi singur. Și dacă într-o zi se-ntâmplă să găsești pe cineva, vreau să știi că nu-s împotrivă, ba dimpotrivă. Mi-ar plăcea să fie Viorica, mereu mi s-a părut că vă potriviți. Ea e bună la suflet, va înțelege. Cere-i să fiți împreună, va fi cel mai bine. Tu nu te-ai dat niciodată bătut. Te rog, trăiește! A ta, Ilinca.
Viorica citise o dată, apoi iarăși, ridică privirea către Ion.
I-am promis că fac ce m-a rugat, ce mi-a lăsat scris. Ție spun, dar să decizi tu, vocea lui Ion tremura Viorico, hai să încercăm Prietenia și încrederea ne leagă, avem atât în comun Nu-i nimic rușinos, decât să-ți închizi sufletul și să nu trăiești. Te rog, fii soția mea, îți jur că vei fi fericită cu mine
Viorica nu știa ce să spună, era copleșită. Se uită la Ion, se opri puțin pe gânduri și zâmbi cald:
Ioane, bine, am să mă gândesc. Îi spun ginerelui că întârzii o săptămână, nu sunt gata.
Așa au hotărât, iar Ion a condus-o acasă.
Noaptea aceea Viorica n-a putut dormi. Era o decizie grea. Și-a revăzut toată viața cu ochii minții. Spre dimineață, l-a visat pe Sergiu. Stătea și-i zâmbea: Ce mai stai pe gânduri? Împreună e mai ușor. Mergi cu Ion, mă bucur pentru tine. Să fii fericită.
Vara următoare, Ion și Viorica au dărâmat gardul dintre grădinile lor. Aveau acum nepoți mai mulți care se jucau de-a lungul grădinilor unite. Ion a făcut un leagăn pentru cei mici, și-a săpat straturi noi pe care Viorica a semănat de toate. Erau roade pe săturate pentru toată familia. Nepotele o ajutau, aveau chiar și “straturi” personale. Copiii veneau la sfârșit de săptămână, bucuroși că părinții nu sunt singuri, că se susțin unul pe altul.
Poate că lumea are ce comenta, dar Ilinca și Sergiu privesc de Sus și zâmbesc. Dorința de a fi fericiți s-a împlinit. Și viața, în ciuda tuturor, merge înainte.
