Când nora mea a spus, în fața tuturor, că nu mai e nevoie să vin așa des, am simțit cum nepoțelul meu mi-a strâns mâna mai tare, ca și cum ar fi înțeles mai mult decât ar fi trebuit să priceapă la vârsta lui.
Era duminică. Aceeași duminică în care de ani de zile mergeam la fiul meu la masă de prânz. Adusem o plăcintă cu brânză, caldă încă, înfășurată într-un ștergar așa cum făcea și mama mea, odinioară, în satul nostru de lângă Iași.
Am sunat la ușă. Fiul meu a deschis cu zâmbetul lui cald.
Mamă, iar ai făcut de-ale gurii?
Doar o plăcintă am zis.
Din sufragerie se auzeau voci. Am înțeles că au musafiri. Prieteni buni de-ai soției lui. Toți, adunați la masa din sufragerie, într-un amestec de râs și vorbe stinse.
Am lăsat plăcinta pe blat lângă aragaz, am salutat încet:
Bună ziua.
Unii au dat din cap. Alții nici nu m-au privit prea mult. M-am obișnuit. La vârsta mea, înveți să nu deranjezi pe nimeni.
M-am așezat lângă nepoțelul meu, Alexandru. El s-a rezemat de mine aproape instantaneu.
Bunico, iar ai adus plăcintă?
Da, măi puiule, tot plăcinta ta preferată.
S-a luminat la față și a zâmbit. Mi s-a încălzit inima.
Dar nora mea Camelia s-a uitat la plăcintă, apoi la mine.
Ileana, nu trebuia să te obosești.
Vorbea politicos, dar vocea îi era rece ca vântul de toamnă.
Nu-i niciun deranj, i-am răspuns. M-am deprins așa, cam de când erai tu fată mică la sora ta la Botoșani.
A oftat și s-a uitat la musafiri.
În ultimul timp încercăm să facem niște schimbări.
O liniște apăsătoare s-a lăsat în cameră.
N-am înțeles imediat la ce se referă.
Ce fel de schimbări? am întrebat.
A zâmbit fără să fie zâmbet, doar cu colțul gurii.
Pur și simplu… credem că ar fi mai bine să avem un pic mai multă intimitate în familie.
Fiul meu era lângă ea. Mutea, cu ochii ațintiți în masă.
M-am uitat la el câteva clipe. Își ascundea privirea.
Și-atunci am înțeles.
Deci… nu ar mai trebui să vin? am zis, abia șoptit.
S-a grăbit Camelia:
Nu chiar așa. Doar… nu atât de des.
Alexandru se uita când la mine, când la ea.
Dar bunica vine în fiecare duminică.
Da, și poate că a sosit clipa să schimbăm asta, a răspuns Camelia.
S-a auzit cum cineva oftează în șoaptă. Un bărbat s-a scărpinat în gât, stânjenit de discuție.
M-am uitat la mâinile mele. Mâinile acestea care au muncit, au spălat, au crescut copii, au gătit pentru această casă, când băiatul meu era la liceu.
M-am ridicat încet.
Bine, am spus cu glas domol.
Fiul meu m-a privit abia acum, ca și cum își aduna cuvintele.
Mamă…
Dar n-a dus fraza până la capăt.
Am mers în bucătărie, am luat plăcinta și am pus-o înapoi în sacoșă.
Nu, spune repezit Camelia, las-o.
Am privit-o:
Nu, mai bine o duc la tanti Ruxandra de la doi. Ea tot se bucură când îi duc ceva, nici nu apucă să se răcească.
Atunci Alexandru s-a ridicat speriat.
Bunico, nu pleca!
Avea vocea mică, dar toți l-au auzit.
M-am aplecat lângă el.
Ne mai vedem noi, știi? Doar că… altfel.
M-a strâns tare. Mi-a venit să-l iau cu mine.
M-am ridicat și-am privit spre fiul meu.
Nu-ți fă griji, i-am spus. E spațiul vostru. Trebuie să simțiți că e acasă.
Vedeam că vrea să spună ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau din gură, ca într-un vis în care alergi, dar nu ajungi niciodată.
Când am închis ușa după mine, aerul de pe scară mirosea a iarnă. Dar în pieptul meu era un fel ciudat de liniște.
Câteodată, ca să nu strivești un prag, faci un pas în spate. Nu pentru că n-ai mai putea, ci din respect…
Totuși, nu mă pot opri să mă întreb: Oare am făcut bine că am plecat nici șoptind, nici strigând sau trebuia să-i spun băiatului meu tot ce mi-a rămas în inimă?
Când nora mea a spus, în fața tuturor, că „nu mai trebuie să vin atât de des”, am simțit cum nepotul meu mi-a strâns mâna mai tare, de parcă înțelegea mai mult decât ar fi trebuit.






