Nu l-am căutat niciodată pe prima mea iubire am 62 de ani… însă, când una dintre elevele mele mi-a luat un interviu, am aflat că el m-a căutat vreme de 40 de ani… Dar asta a fost doar începutul… Peste ceva timp, am descoperit adevăratul său trecut, iar el a amuțit pe loc…
Am 62 de ani și predau limba și literatura română la liceu de aproape patruzeci de ani. Viața are ritmul ei obișnuit: de gardă pe coridor, Eminescu, ceaiul niciodată prea cald și teancurile de compuneri ce se adună pe catedră.
În fiecare decembrie le dau elevilor mei o temă: Interviu cu o persoană în vârstă despre cea mai memorabilă amintire de sărbători. Întotdeauna strâmbă din nas la ea.
O sarcină pe care toți o urăsc.
Anul acesta, însă, Tudora cea mai tăcută elevă a mea s-a apropiat de mine după ce a sunat clopoțelul pentru pauză.
Doamna Mariana, pot să vă iau dumneavoastră interviu? m-a întrebat ea, strângând în mâini foaia cu tema.
Am zâmbit: Vai, draga mea, amintirile mele nu-s deloc palpitante. Întreab-o pe bunica ta ori pe vreun vecin, poate au trecut prin ceva mai interesant!
Dar Tudora nu a cedat și, uitându-se hotărâtă la mine, a spus: Aș vrea să-l iau chiar de la dumneavoastră. Ochii îi sclipeau de curiozitate.
Până la urmă i-am acceptat propunerea: Bine, mâine după ore. Dar dacă mă întrebi despre cozonac, jur că îl critic. Ea a râs: Promit că nu.
Nostalgie și amintiri
A doua zi, mă aștepta la catedră, în clasă, cu caietul deschis, legănându-se ușor pe scaun.
Prima ei întrebare a fost simplă: Cum petreceați sărbătorile în copilărie?
I-am povestit despre cozonacul care nu mi-a ieșit vreodată, despre tata care punea mereu colinde pe pick-up și iarna când bradul nostru părea gata să cadă de cât de încărcat era.
Pot să vă întreb ceva mai personal?
Când m-a întrebat dacă am trăit vreo poveste de dragoste de sărbători, o veche rană mi s-a deschis în suflet.
Cu el, îl chema Paul. Eram tineri, visători, ne imaginam un viitor plin de speranță, de care nici nu eram conștienți.
40 de ani de căutări
Câteva zile mai târziu, Tudora a venit din nou la mine, cu telefonul în mână. Doamna Mariana, cred că l-am găsit!
Am privit-o neîncrezătoare: Pe cine ai găsit?
Nu-și putea ascunde zâmbetul emoționat. Mi-a arătat un mesaj pe ecran: Caut fata pe care am iubit-o acum 40 de ani. Inima mi-a început să bată cu putere.
Era mult mai mult decât îndrăznisem să sper.
Fotografia expusă era a mea, la 17 ani, într-un palton albastru, cu dințișorul acela de care râdeam mereu.
Vreți să-i scriu? m-a întrebat cu ochii la mine. N-am reușit să scot niciun cuvânt.
Când Tudora și-a luat inima în dinți și a propus să ne pună în legătură, am simțit o speranță vie. Mi-am dat seama că el nu m-a uitat, chiar și după toți acești ani nu a încetat să mă caute.
Ne-am scris, iar apoi am hotărât să ne întâlnim la o cafenea din centrul Chișinăului. Mi-am ales o ținută care mă reprezintă cu adevărat, așa cum sunt astăzi.
Întâlnirea care a schimbat totul
Când l-am văzut, timpul parcă s-a întors. Era altfel, dar ochii îi erau la fel calzi și sinceri. Mariana, mi-a spus și în acea clipă, lăsând trecutul să se împletească cu prezentul, am înțeles: nu ne-am pierdut de tot.
Am vorbit mult, ne-au năpădit amintirile, emoțiile, trăirile de demult. Am povestit despre cum a decurs viața fiecăruia, dar niciodată nu l-am uitat, nici el pe mine.
Toți acești ani ai rămas pentru mine cineva aparte.
Atunci am simțit că speranța poate înflori oricând și că viața nu s-a încheiat. Poate că nu am avut o șansă atunci, dar acum avem ocazia să ne scriem povestea încă o dată.
Concluzie
Chiar dacă am trecut prin încercări și greutăți, întâlnirea cu Paul mi-a arătat că speranța nu dispare niciodată. De asta e frumoasă viața îți oferă mereu prilejul să o iei de la capăt. Sunt pregătită pentru ce va urma și aștept cu bucurie să văd ce ne rezervă viitorul.
