Lacrima mi-a venit în gât mai repede decât am apucat eu să las cana de ceai pe masă.
Iar ai pus prea multă sare, a zis doamna Sofia Gheorghiu, fără măcar să ridice ochii din farfurie. Spunea asta de parcă spunea ce vreme e afară, clar și sec, ca ceva evident.
Mă uitam la spatele doamnei Gheorghiu. Cocul acela îngrijit, prins cu ace negru, umerii drepți sub un cardigan crem, ca smântâna fiartă. Totul la locul lui, fiecare mișcare calculată.
Mie mi se pare că e bine, am zis eu, încercând să-mi țin vocea egală.
Ție ți se pare, a repetat ea, accentuând cuvântul de parcă ar diseca un pește. Dragă Cornel, încearcă și tu.
Cornel, care ședea vizavi de ea, deja luase prima lingură. Și mesteca mecanic. Când privirile ni s-au oprit asupra lui, a ridicat puțin din umeri.
E bună, mamă.
Bună, da… a reluat ea, aproape savurând cuvântul. Bună… pentru cine? Poate la cantina armatei.
Mi-am luat prosopul de bucătărie și am început să mă șterg pe degete, lent. Fiecare deget separat. Ajunsese să fie un ritual, un mic truc ca să nu mi se vadă tremuratul mâinilor.
Trei săptămâni. De atâta timp stătea la noi mama lui Cornel. Trebuia să fie cinci zile, apoi șapte, apoi a zis că nu se simte prea bine… Cornel s-a uitat la mine atunci așa cum se uită copiii când li se amână testul greu ușurare amestecată cu groază. Și… uite-ne la trei săptămâni, și încă nu plecase.
Mă duc să mă întind un pic, am spus și am pus prosopul pe cârlig.
Nimeni nu m-a oprit. Am intrat în dormitor și-am tras ușa în urma mea, fără să trântesc. Doar suficient cât să simt liniște. Pat cu două perne, noptiere asemănătoare, veioze identice. Totul la locul lui, totul corect. Doar că, de vreo vreme, corectitudinea asta nu mai liniștea. Părea mai mult decor decât siguranță.
M-am așezat pe marginea patului, uitându-mă pe geam. Orașul Chișinău în martie, cenușiu, cu petice de zăpadă în jur. Altă dată adoram indecizia naturii de la început de primăvară… Acum mă gândeam doar la tabelul de facturi nefăcute, la faptul că mâine doamna Gheorghiu sigur o să-mi ceară să merg până la “Casa Comodă” să-i iau servețelele acelea speciale, că numai acolo se găsesc.
Din bucătărie se auzea cum îi povestește ceva lui Cornel și el râde scurt.
Știi, când l-am cunoscut pe Cornel, mama lui mi s-a părut o femeie absolut normală. Poate un pic severă, poate mai veche-n stil… dar cine nu e, la început? La nuntă ne-a adus servicii de cafea și a zis ceva cu “casă de piatră și răbdare.” Zâmbeam firesc pe atunci… Puteam să fiu răbdătoare, să scot ce-i mai bun din oameni, să nu mușc când cineva vorbea sec. Mama mea tot “răbdare” îi spunea. Eu o vedeam doar ca pe… a fi adult.
Aveam treizeci și doi de ani și începeam să simt, pe pielea mea, că răbdarea e una, maturitatea alta.
Am luat telefonul de pe noptieră și i-am scris Oanei: Mâine?
Răspuns în trei minute: Sigur. La ce oră?
Am tastat: După prânz. Vin la tine la birou.
A trimis un emoticon cu cafea. Am pus telefonul la loc, am ieșit înapoi la bucătărie, să strâng masa, așa cum îmi revenea. Nici nu simțisem când acțiunile mici deveniseră datorii, de când era aici doamna Gheorghiu, care transforma totul în obligație.
Ea ședea deja în fotoliu la geam. Fotoliul meu, locul unde citeam seara. Acum citeam pe pat, pentru că fotoliul era ocupat.
Ecaterina, mi-a zis, când am trecut pe lângă ea, ai cumpărat ceaiul acela de care am zis?
L-am comandat online. Ajunge poimâine.
A clătinat din cap cu exasperare:
Online… Nu pricep astea moderne ale voastre. Te duci la magazin, vezi, miroși.
Nu e în niciun magazin din apropiere.
Atunci căutai mai bine!
Cornel începea să butoneze pe telefon, de pe canapea. M-am uitat la el, apoi la doamna Gheorghiu.
Bine, data viitoare caut mai bine.
Am început să strâng și să spăl farfuriile. Lună de lună trăiam cu sentimentul că relația noastră era altfel la început. Primeam telefoane doar ca să mă audă, aducea prăjituri de la cofetăria de pe strada București. Am ieșit cândva, la miezul nopții, până în afara orașului, doar de dragul stelelor pentru că am zis că mi-e dor de ele, iar el n-a întrebat de ce, a luat cheile și am pornit.
Acum ședea în sufragerie, la două camere distanță, îngropat în telefon, în timp ce mama lui îmi explica cum se caută ceai.
Am dat drumul la apă caldă, am micșorat temperatura, am continuat să spăl.
Familia, mi-am spus, nu-i doar despre dragoste. E despre cum reacționezi când ți-e greu. Cornel nu e rău, știam. E bun și cald, dar în prezența mamei devenea alt om. Parcă rămânea băiatul acela cu privirea pierdută, de pe fotografia din albumul vechi.
Am pus farfuria la uscat.
Se întunecase deja afară. Martie în Chișinău nu-i primăvară, nu-i iarnă, tot gri. Mi-am amintit că voiam să schimb becurile în sufragerie, să fie lumină caldă, dar am tot amânat de când ne-am mutat aici. Amândoi am făcut apartamentul acesta să fie al nostru, dar toate lucrurile, munca mea, mici detalii, devenisera camuflaj pentru ce nu mai merge normal.
Din sufragerie, vocea doamnei Gheorghiu:
Cornel, aranjează-mi pledul, este curent aici.
Mi-am șters mâinile. În piept, locul unde de trei săptămâni se tot strânge ceva, s-a făcut iar strâmt. Nu era durere, era ca o strângere rapidă, o gheară.
A doua zi, am mers la Oana. Lucra la o firmă mică de contabilitate, lângă Piața Centrală. De patru ani obișnuit să ne vedem la prânz măcar o dată la două săptămâni. Era vitaminizarea noastră, o doză de normalitate.
Am luat cafea din La Petru, de lângă birou, că acolo nu taie niciodată vorba muzica de fundal.
Hai, zi-mi, zice Oana, cu ambele mâini pe cana caldă.
E a treia săptămână
Nu s-a mirat. Știa câte ceva de mama lui Cornel, destul.
Cornel?
Nu vede. Sau vede și preferă să nu vadă. Nu-mi dau seama ce e mai rău.
Ai discutat cu el?
Am încercat. Zice că săracii, mama e în vârstă, greu singură, să am răbdare…
Zice ea că îi e greu?
Pretenții de sănătate are doar când îi convine. Miercurea trecută a fost în centru, la magazinul de textile, trei ore s-a plimbat pe acolo și apoi a venit să spună cât de rău se simte, că trebuie să se întindă.
Oana ridică sprânceana:
Trei ore la textile?
Da, și a luat două fețe de pernă pe care mi le-a amestecat printre ale mele, fără să mă anunțe! Deschid dulapul, nu mai pricepeam nimic.
Zi-i direct.
Cum să-i spun? Fix așa? Să-i spun…
Da, simplu. Doamnă Sofia, vă rog să nu umblați printre lucrurile mele.
Oana… nu merge așa. Dacă zic, urmează tărăboi: Am vrut doar să te ajut, așa-i la noi în familie. Altădată era altfel. Cornel tace, și când rămânem singuri îmi zice să fiu mai blândă, că mama n-a vrut să supere.
Și ce faci?
Arunc fețele de pernă la pachet și le las în camera ei.
Tăcere.
Ești obosită, a zis Oana, într-un final.
Da, recunosc. Mă simțeam eliberată doar pentru c-am spus.
Cât mai stă?
Nu știm. Cornel zice să așteptăm, că o să vrea singură să se ducă acasă.
Nu e răspuns.
Știu.
Oana s-a uitat lung la mine. Nu era milă, era ceva cu mai multă substanță.
Trebuie să vorbești cu el serios, Ecaterina. Nu ca până acum, cu ocolituri.
Nu știu dacă poate să înțeleagă. Când e mama lui prin preajmă, Cornel devine alt om.
Atunci vorbește când nu-i ea. Trimite-o la textile iar.
Am râs, un pic cu ironie:
Ușor de zis.
Da tu măcar încearcă.
Ne-am uitat pe geam. O femeie cu un cățel roșcat traversa strada, și câinele trăgea într-o parte, femeia în alta, se formase o linie între ei cam așa simțeam și eu acasă.
Cel mai tare mă sperie că nu-l recunosc pe Cornel, am spus încet. Ea e așa cum e. Dar el… nu știu cine a devenit.
Oana nu răspuns. Uneori, tăcerea e cel mai sincer răspuns.
După masa aia am plecat pe jos, cu gândurile ațoase. Că trebuie să vorbim. Cu adevărat.
Acasă mirosea a parfum, dar nu al meu. Mama lui Cornel folosea “Seara Fermecată,” înecăcios și dulciu, aducea a dulapuri vechi și amintiri demult trecute.
Ai ajuns, mi-a spus din sufragerie. Am curățat cartofii. Poți să-i prăjești.
Mulțumesc, doamnă Sofia.
Cornel a sunat, întârzie până la opt. Are treabă la muncă.
Știu, mi-a scris.
Pe masă, cartofii mari, tăiați inegal. Eu îi fac subțiri, aproape identici, rapid, în flux. Am luat cuțitul și i-am tăiat din nou. N-am zis nimic.
Ce faci acolo? vocea ei apăsată, fără semn de întrebare.
Ii tai mai mici.
Dar i-am tăiat deja!
Așa se prăjesc mai bine.
Eu toată viața am făcut așa și au ieșit buni!
E bucătăria mea, doamnă Sofia, îi termin eu cum vreau.
Pauză. Lungă.
Cum vrei tu, și-a spus a ei și a plecat.
Am pus ulei, am ascultat sfârâitul… Și-am gândit: “limite personale,” ce expresie la modă. Dar când stai în propria bucătărie, cu cartofii tăiați de altcineva, îți dai seama că-i despre ce poți face după voia ta în casa ta.
Cornel a venit pe la nouă. Ofilit după o zi de muncă. M-a sărutat pe obraz și s-a dus în sufragerie.
Mamă, ești bine?
Mai bine, mi-a trecut din durerea de cap.
Bine. Ecaterina, avem ceva de cină?
Da, cartofi, îi încălzesc acum.
La masă a vorbit Cornel despre lucru. Mama lui punea întrebări, el răspundea sec. Eu mâncam și aprobam din când în când. Un fir de apă, monoton, greu.
După cină, Cornel s-a uitat la televizor, doamna Gheorghiu în fotoliu, eu cu laptopul în dormitor, la raportul meu… dar mă deranja fundalul din sufragerie, faptul lor de a exista, împreună. Parcă “prezența,” nu vorbele, deranja.
Pe la unsprezece a venit Cornel la culcare.
Cum ești?
Am terminat cu raportul.
Mama zice că iar ai o stare…
Nu, sunt doar obosită.
De la lucru?
M-am uitat la el. În penumbră, figura calmă. Nu era vorbă, era sinceritate. Chiar nu pricepea.
Nu doar, am zis.
Dar de la ce?
Cornel, tu realizezi că au trecut trei săptămâni?
Mama e bolnavă…
Acum trei săptămâni era. Acum merge la cumpărături fără probleme.
El a tăcut.
Vrea să mai fie cu noi, acolo e singură…
Înțeleg, Cornel. Dar ăsta e casa noastră.
E și casa ei.
Nu, am spus clar, fără supărare. E casa noastră. A noastră, ca familie.
A tăcut, apoi:
Ce vrei să fac? Să o dau afară?
Nu. Să-i vorbești deschis, să stabilești un termen.
O să găsesc momentul…
Am oftat. “Găsesc momentul” e expresia lui de fiecare dată când vrea să evite ceva incomod.
Aveam să adorm abia la unu.
Dimineața, doamna Sofia a făcut ea micul dejun tot un gest neașteptat, dar l-am luat ca atare. Era terci cu stafide, toast, unt. Tot aranjat fix cum îi place.
L-am făcut ca atunci când era copil Cornel, mi-a zis. Îi place cu stafide, știai?
Știu.
Tu cum mănânci?
Eu, de obicei, toast cu brânză.
Nu găsesc brânză bună aici…
Nouă ne place ce avem.
A strâns din buze, dar a tăcut. Cornel a venit la masă cu ochii mici, în trening, s-a bucurat sincer de terci.
Vai, mamă, terci cu stafide!
Pentru tine, Cornel.
Ecaterina, încearcă, mama știe să facă!
Da, am mâncat, deși era prea dulce pentru gustul meu.
La masă, planuri de duminică, mama lui Cornel voia la Grădina Botanică, el a zis pe loc da, eu am fost întrebată dacă nu-i prea multă plimbare pentru ea, “dar e sănătos să umblii,” și s-a uitat la mine superior.
Sâmbăta m-am apucat de curățenie, metodele mele când nu mai pot. Am șters, am pus la loc tot, am așezat din nou micile obiecte. Am regăsit figurină aceea de lemn de la Iarmaroc, pe care o cam mutase cineva, i-am găsit locul ei.
În hol se făcuse și mai strâmt. Hainele doamnei Gheorghiu ocupaseră trei sferturi din cuier, paltonul meu nici nu se mai vedea. Le-am împins un pic, să-mi pun și eu haina la vedere.
Ce faci acolo? aceeași sintagmă, fără semn de întrebare. Apăruse în prag.
Fac curățenie.
Pentru ce mi-ai mișcat haina?
Mă încurcă, am zis.
Pe tine tot te încurcă ceva.
N-am spus nimic. Am continuat să aspir.
Eu doar te zic…
Bine. Data viitoare vă întreb.
Seara, Cornel a propus să comandăm pizza. Mama lui a făcut ochii mari, pizza nu e mâncare sănătoasă. Să facem ceva ca lumea, tocană, ciorbă.
Mamă, Ecaterina e obosită.
De ce e obosită? Doar e acasă!
Lucrez de acasă. Nu e totuna cu “stat acasă”.
Și eu am lucrat! Și găteam!
Doamnă Sofia, am zis, cu greu ținându-mi vocea calmă, sunt bucuroasă pentru cât puteați. Azi comandăm pizza.
Cornel s-a apucat de butonat pe telefon. Doamna Gheorghiu s-a retras la ea în cameră, camera care până atunci fusese biroul meu.
Peste vreo 40 de minute pizza a venit. Am mâncat cu Cornel, ea și-a făcut un sandviș.
Dacă doriți, puteți să încercați și pizza, am spus.
Nu, mulțumesc, a răspuns și s-a retras.
Ai zis că vei vorbi cu ea, i-am zis lui Cornel.
Acum nu-i momentul…
Atunci când?
Nu la masă, poate după…
Tot amâni nu acum. Când o să fie?
Hai, Ecaterina, mai ai răbdare puțin, pleacă ea…
Dar de ce crezi asta?
Așa a fost mereu.
Pe tine nu te supără?
Exagerezi, mi-a aruncat.
Mâncam pizza rece, pentru că deja nu mai aveam chef.
A doua zi, toți trei la Grădina Botanică. Martie acolo e pustiu, copacii goi, pământul ud, dar există o frumusețe în lipsa de artificii.
Mama lui Cornel mergea agățată de braț, povestea de niște prietene și copacii lor, el aproba din cap, eu rămâneam în urmă cu gândurile mele.
Pe lângă niște brazi, doamna Gheorghiu s-a întors:
Ecaterina, zâmbește și tu, măcar… parcă ai merge la înmormântare!
Am privit-o calm.
Așa merg eu, doamnă Sofia, la plimbare.
A ridicat din umeri.
La cafe-barul grădinii, și-a băut ceaiul și, la un moment dat, a aruncat cu zâmbetul ei fals:
Nu vă gândiți la copii?
M-am uitat la ea serios.
E treaba noastră, doamnă Sophia.
Dar așa zic… trece vremea!
Voi decide cu Cornel despre asta, nu cu alții.
A tăcut, dar zâmbetul nu îi rămăsese deloc amical. Am băut ceaiul, am mers acasă.
Au urmat zile la serviciu, iar acasă mama lui Cornel ceva mai liniștită. Poate a simțit ceva.
Miercuri am găsit prosoapele schimbate, rufele aranjate altfel. Aproape tot, ordonat… în stilul ei.
M-am dus la ea, fără scandal:
Vă rog, să nu mai umblați printre lucrurile mele.
Dar era dezordine…
Nu, era ordinea mea. Vă rog, nu mai faceți.
Bine, fiecare cu ordinea lui.
M-am așezat la laptop, cu mâinile cam tremurând. Dar vorbisem, calmă. Un mic pas, dar era pasul meu.
Vineri, Cornel a venit cu tort de la Nata Albastră. Ceva cald s-a topit în mine.
Știu că-ți place cu lămâie.
Mulțumesc.
Mamă, vrei și dumneata?
Nu am voie, mi-a crescut tensiunea…
Pentru prima oară, am stat amândoi la o prăjitură, fără ca ea să intervină.
Mă gândesc la ce ai spus despre singurătate…
Și?
Ai dreptate, poate. Eu… nu știu cum să-i spun.
Pur și simplu spune-i. Îi explicăm că ne bucurăm de ea, dar trebuie spațiu.
Dacă s-ar supăra…
Are dreptul să se supere. Dar dacă zic eu, sunt nora care o gonește. Dacă zici tu, e fiul care își așază viața. Ești băiatul ei.
Ai dreptate.
Ceva mic s-a mișcat în seara aceea. Nu s-a rezolvat, dar s-a mișcat.
Sâmbăta, mama lui Cornel s-a sculat la prima oră, a zis că vrea masă de familie. S-a dus, a cumpărat toate cele pentru borș și plăcinte. S-a instalat în bucătărie ca la ea.
Am venit la 9:30, adormită încă, dar bucătăria era stăpânită total de dânsa, zarzavaturi pe masă, carne, varză, borcane pe pervaz.
Mă ajuți cu cratița aia mare, mi-a zis.
Am luat-o, am pus-o pe foc.
Poți să ieși, mă ocup eu aici.
Cum adică să ies? E bucătăria mea.
Aici eu gătesc acum, eu știu ce fac.
Am stat câteva secunde uitându-mă la ea.
Îmi iau cafeaua și ies.
Am băut cafeaua pe pat. Am ascultat-o cum trântea tigăi.
Pe coridor, m-am intersectat cu Cornel.
Ai auzit ce mi-a zis mama ta?
Ce anume?
Să nu mă bag în bucătăria mea.
Ecaterina…
Vorbești azi cu ea? Nu altă dată. Azi.
Luptă în privirea lui între copilul lui de altădată și bărbatul de-acum.
Da.
Am mers și am citit ceva. Până la masa de la ora trei, borșul ieșise bun, plăcintele cu varză la fel.
Așa se gătește, a spus doamna Gheorghiu, turnând borșul.
Cornel a dat dreptate. Eu am mulțumit.
Ați fi putut cere ajutor.
Tu mereu lucrezi.
Muncesc.
Da, dar timpul să ajuți îl găsești.
Mi-ați zis să nu mă bag.
Am vrut să fac totul singură.
La desert, doar discuții despre vecine plecate din oraș.
După masă, Cornel a ieșit pe balcon. Eu am adunat vasele.
Ești supărată, a zis doamna Gheorghiu.
Nu.
Da’ ești mai tăcută.
Mă gândesc la priorități.
Vai de capul vostru cu cărțile astea. Pe vremuri nu complicam, trăiam și eram mai fericiți.
Chiar credeți?
Chiar.
Am oprit robinetul. M-am întors spre ea:
Sunteți o femeie puternică, doamnă Sofia. Și pricepută. Dar fiecare cu viața lui. Eu nu vreau certuri. Dar e nevoie de limite între noi, să ne respectăm spațiul.
A zis “ai dreptate”, dar tonul era de complezență.
Mă bucur că am vorbit.
Am ieșit la Cornel pe balcon. A întrebat doar:
Te-a supărat cu ceva?
Nu, am discutat despre limite.
A tăcut, apoi mi-a luat mâna. Am lăsat-o.
După trei zile a întrebat dacă nu e cazul să-și pregătească plecarea.
Am auzit discuția pur întâmplător, eram pe hol.
Cred că am stat prea mult. Ecaterina a tăcut cam mult, și când femeile tac, nu e de bine.
Am observat, mamă.
Înțeleg diferența între musafir și stăpână de casă. Plec vineri.
Poți sta dacă vrei…
Nu, ajunge. E timpul.
Am mers în dormitor. În liniștea care urma, n-am simțit triumf, ci o liniște, ca după o gură de aer luată sub apă.
Vineri, am împachetat împreună. A lăudat cum împăturesc, un compliment sincer.
La urmă, a băgat capul prin fiecare cameră, de parcă-și lua rămas-bun.
Aveți apartament frumos, a zis.
Ne place. L-am făcut ca pentru sufletul nostru.
Se uita la mine pentru prima dată uman, nu matern.
Ești tare, fată.
Încerc.
Cornel a condus-o la gară. M-am oprit la ușă. M-a îmbrățișat scurt.
Veniți la Paști?
Vedem, poate…
O să veniți.
Ușa liftului s-a închis.
Am rămas în apartament. În liniștea aia bună, am stat direct în fotoliu, la fereastră.
Afara, în Chișinău, mărțișorii se luptau cu ploaia măruntă. Am citit. După două ore, Cornel s-a întors. A deschis ușa, s-a uitat la mine.
Tu cum ești?
Citesc.
Mama a ajuns bine, ne sună din tren.
Bine.
Știu că ți-a fost greu. Iartă-mă.
Nu trebuie să ne certăm acum.
A dat din cap. S-a așezat, a luat telecomanda, dar n-a pornit nimic. Avea și el nevoie de liniștea asta.
Stăteam amândoi fără zgomot între noi. Poate se numea liniște, poate început de vindecare. Oricum, era un pas.
Zilele care au urmat, am găsit pe raftul din bucătărie ceaiul pe care și-l adusese și probabil l-a uitat: Plante de Munte, într-o cutie de metal cu flori colorate, tocită pe la colțuri. Am făcut un ceai cu aroma aceea de cimbrișor și pelin.
Am stat cu cana în mâini, fix ca Oana, privind strada udă. Ploua încet. Am decis să o sun duminică pe doamna Gheorghiu, nu din obligație, ci pentru că așa e corect. Să știi să ții, la distanță, cu respect, ce ai de ținut.
Asta e, poate, înțelepciunea femeilor să știi unde se termină al tău și începe al altuia. Și să știi să vorbești la timp, nu să te topești de dragul păcii de moment.
Telefonul vibra mesaj de la Oana: A plecat?
Da. Toate bune.
Mi-a trimis emoticon cu cană de cafea.
Am zâmbit. M-am pus pe treabă. Săptămâna nouă începea fără bagaje în plus.
Cornel m-a sunat la prânz: Ce vrei la cină?
Am zis să mergem la “La Placinte,” locul unde ne plac pastele lor cu ciuperci. “Perfect. La șapte?”
Seara, la masă, am început să râd la poveștile lui de la birou, sincer, nu din complezență.
Mi-era dor de râsul tău, a zis.
Și atunci am realizat și eu că mi-era dor de mine.
Ai zis că vrei becuri calde în dormitor? m-a întrebat pe la final.
Da.
Sâmbătă mergem împreună.
Abia aștept, am spus.
Și am pășit iar spre noi doi. Încet, dar cu sentimentul că, măcar pe moment, am din nou casa mea, ordinea mea, viața mea.
Asta contează, nu?
Și, la final, am stat în fotoliul meu, lângă fereastră, în miros de ceai de munte și liniște. Am zis că-mi sun mama dimineață. Dar asta-i deja altă poveste.
Știi, poate despre asta e vorba cu adevărat: să știi să-ți păstrezi locul și liniștea. Fără victorie, fără dramă, doar cu ce am nevoie: ca fotoliul și casa să fie ale mele.
Deocamdată, asta-mi ajunge.
