El s-a aplecat către ciobănița. Ea l-a privit cu ochi plini de resemnare și s-a întors de la om. Să mai spere? Demult a renunțat. Prea bine știe totul despre oameni…

El se aplecă spre ciobănița bătrână, pe nume Oxana. În ochii ei se vedea o resemnare ciudată, aproape ca o umbră pe cerul unui vis de vară. Oxana își întoarse capul, privind undeva departe, în spatele unei perdele de ploaie care nu cădea niciodată. Speranța îi părăsise demult inima, fiindcă știa prea bine totul despre oameni…

Pe ulița din cartierul vechi al Chișinăului, lumea îi numea, simplu, “hăita de câini”. Dar omul care locuia într-una din casele de pe strada Ștefan cel Mare mereu corecta: “Nu-i bandă, dragilor. Sunt cinci câini ce țin strâns unul de altul, ca să supraviețuiască.”

Capul haitei era Oxana, ciobănița. Pesemne fusese odată animal de casă, cu o familie care plecase la București fără să privească înapoi. Ea îi aduna pe toți ceilalți, îi păzea ca o umbră, îi ghida să nu se rătăcească, ținând micuța familie de pe stradă mereu laolaltă.

El le aducea mâncare în fiecare zidimineața, trecând spre serviciu la bancă, seara, când revenea acasă, sub farurile strălucitoare ale autobuzului 22. De fiecare dată, când apărea, cele cinci cozi, unele strâmbate ca niște covrigi, altele atârnând parcă legate de nori, se învârteau nebunește, ca o morișcă de pe prundul Nistrului. Atâta bucurie se vedea în ochii lor încât inima omului se făcea mică, ca un burduf de la țară. Săreau, atingeau cu botul umed palmele lui, lingeau mâinile, toată recunoștința, încrederea și speranța evaporându-se din priviri ca un abur de dimineață.

Pe ce poate spera o câine dat afară, lăsat să moară în praf? Totuși, sperau. Credeau. Iubeau. De asta, el niciodată nu venea cu mâinile goalepentru ei, era vorba de așteptare și, mereu, se aștepta.

În acea dimineață însă, la picioarele lui s-au adunat doar patru. Plângeau, se uitau speriate spre capătul străzii Mihai Eminescu. Omul pricepu imediat: s-a întâmplat ceva rău.

Oftând adânc, sună la serviciu, anunțând că va întârzia.

La marginea cartierului, printre măceșii crescuți lângă blocurile de pe strada Șoseaua Muncii, Oxana zăcea sub arbuști. Fusese lovită de o mașină, acolo unde strada cotise sub un felinar stins. Șoferii treceau rar, dar când o făceau, nu încetineau. Acum, norocul se spulberase ca musca sub geam.

Patru cățeluși scheunau aplecați, căutând sprijin în ochii omuluisingurul care le spunea adevărul și în care mai credeau.

Se aplecă spre Oxana. Lacrimile îi curgeau încet pe bot. Îl privi cu ochii plini de resemnare și nu mai privi înapoi. Speranța nu mai era pentru ea, cunoașterea oamenilor era prea adâncă. Se îngrijora doar pentru acei patru, pentru micile vieți din haita ei.

Și… te doare mult? șopti omul, după ce scoase iarăși telefonul.

Stabilindu-se cu patronul o zi liberă, aduse mașina și o luă cu grijă pe bancheta din spate. Cei patru prieteni săltau pe lângă el, frecându-se de mâini, ca și cum ar fi spus mulțumesc cu limbaj de vis.

La clinica veterinară, doctorul cu mustață groasă o privi pe Oxana și oftă:

Ar fi mai bine să fie adormită. Prea multe fracturi, șanse de viață puține, tratamentul costă mult, vreo 5000 de lei moldovenești…

Dar există vreo șansă? îl întrerupse omul, cu glas tremurat.

Șansă există mereu, admise doctorul. Dar va suferi. E oare de folos?

Da, răspunse omul, cu siguranță. Pentru mine contează. Și pentru ea, și pentru cei patru care o așteaptă. Cum să-i mai privesc în ochi altfel?

Medic se uită lung la el, apoi dădu din cap:

Atunci începem.

După o săptămână, Oxana ieși din clinică. În acele zile, patru cățeluși stăteau nemișcați la poarta lui de pe strada Grigore Vieru. Bucuria lor la revedere era atât de zgomotoasă încât chiar Oxana tresări, încercând să lingă pe prieteni cu botul vindecat.

El o purtă în casă, apoi ieși la restul și predică o mini-lecție: casa înseamnă responsabilitate, acum nu mai pot face tot ce făceau pe stradă.

Câinii se așezară pe dalele din curte, ascultând cu ochii de vis. Omul îi privi brusc și zâmbi:

Ei, ce mai așteptați? Intrați.

Și deschise poarta larg.

Oxana se însănătoși, incredibil de repede. Se străduia mereu să se ridice și să meargă la ceilalți, iar el avea grijă să nu exagereze. După ce oasele i se lipiră, el îi puse la gât un guler specialaurit, cu un clopoțel mic.

Acum pleca la serviciu mai devreme, traversând strada pustie, cu cinci câini la lesă: patru mici, nostimi, cu cozi ca covrigi, și Oxana, mare, cu gulerul de aur şi clopoțelul ce sună ca zurgălăii din visele bunicii.

Și dacă ai vedea cum privesc împrejur. Acum au casă. Iar Oxana are guler. Ea merge, cu capul sus, mândră, ca într-un tablou pictat de Grigorescu.

Nu poți înțelege, dacă n-ai avut niciodată un guler cu clopoțel. Fiecare câine știe: așa merge cine e respectat.

Așa îi vezi, pe strada visului omul care nu a trecut nepăsător și cinci câini care n-au uitat să spere și să iubească, chiar după trădarea omenească.

Ei merg și se bucură. De ce? Nu știu. Poate unul de altul. Poate de soarele din ziua aceea. Poate de faptul că, undeva în visul lumii, mai există iubire.

Și dacă le privești ochii, realizezi: cât timp mai există astfel de privirinu e totul pierdut.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

12 − two =

El s-a aplecat către ciobănița. Ea l-a privit cu ochi plini de resemnare și s-a întors de la om. Să mai spere? Demult a renunțat. Prea bine știe totul despre oameni…
Egy nap apám behívott a szobájába: komoly témát akart megbeszélni velem, legalábbis ezt mondta. Őszintén szólva, kicsit aggódtam. A nappaliban egy nő várt rám. A családom középpontjában mindig az apám állt, aki felnevelt, gondoskodott rólam és rendíthetetlen támogatást nyújtott nekem. Amikor megszülettem, anyám elhagyott minket, apám pedig úgy döntött, hogy soha többé nem nősül meg, talán attól tartva, hogy újabb csalódás éri. Az élet nem volt mindig kegyes apámhoz, és én igyekeztem hamar felnőni, hogy támogathassam mindenben, amit felelősségteljes emberként el kell látnia. A családunk nehéz anyagi helyzete miatt már 15 évesen munkát vállaltam. Cikkeket írtam helyi újságoknak, három év múlva pedig jobb állást kaptam. Néhány év után sikerült irodai munkához jutnom, amely lehetővé tette, hogy függetlenné váljak, és el tudjam tartani magamat, valamint apámat is. Egy nap apám komoly beszélgetésre hívott, legalábbis ezt mondta. Kicsit nyugtalan voltam. A nappaliban egy nő várt rám, akiről apám azt mondta, hogy ő az édesanyám. Amikor meglátott, sírva fakadt, bocsánatért esedezett, és meg akart ölelni, de én képtelen voltam erre. Óvatosan kibújtam a karjai közül, szó nélkül elmentem, egyedül hagyva a két időset. Úgy döntöttem, ráhagyom apámra, intézze a helyzetet, ahogy jónak látja. Nem tudom megbocsátani annak, aki gondolkodás nélkül elhagyott minket apámmal, és annyi év alatt egyszer sem köszöntött fel a születésnapomon.