M-am căsătorit cu Valentin acum 18 ani. Situația lui era ca într-un tablou trist, totul din cauza fostei soții, care l-a părăsit pe el și pe copii, fugind cu un iubit bogat, dispărând fără urmă printre umbrele Bucureștiului. Nunta lui Valentin cu Larisa fusese din dragoste, iar Larisa adusese pe lume doi copii ca două raze de soare: un băiat, Rareș, și o fată, Doina. Când copii aveau patru și trei ani, Valentin a rămas fără serviciu; tăcerea din casă era tăiată doar de ceasul de perete. Larisa umbla prin Chișinău încercând să găsească de lucru, să aducă un ban acasă, să aibă copiii ce pune pe masă. Valentin însă se adăpostea cu prietenii în beciul blocului, ascunzându-se de lume în pahare de țuică și vorbe grele la adresa celor de la Palatul Victoria. Zilele treceau una peste alta ca niște ploi reci de toamnă, iar lumea în jur devenea tot mai străină.
Larisa a obosit, iar atunci când un bărbat cu portofel gros și miros de parfum franțuzesc a început să-i facă curte, nu a putut rezista. Și-a lăsat bărbatul și copiii, luând cu ea doar amintirile, plecând cu noul iubit cine știe unde. Rareș și Doina au rămas singuri, printre jucării și amintiri. Vecinii de pe scară le aduceau borș de lobodă și plăcinte, încercând să le țină sufletul cald. În același timp, Valentin stătea cu prietenii la povești în beci, nici măcar nu a observat la început că Larisa a plecat de tot. Când s-a trezit din amețeală, era deja prea târziu: copiii ajunseseră la centru de plasament. Vise amestecate de dor, neputință și întuneric îi măcinau nopțile.
Pe Valentin l-am întâlnit la o nuntă la Iași, o nuntă cu lăutari, unde totul părea rupt dintr-o altă lume, cu miros de busuioc și sunet de tamburină. Mi-a plăcut din prima clipă în privirea lui se zbătea toată tristețea lumii amestecată cu dorința de a trăi. Am început să vorbim, iar cu fiecare noapte visam că-l pot scoate din norii negri ai trecutului. Îi ștergeam gândurile, îi arătam că soarele poate răsări și pentru el.
După nuntă, i-am propus să-i aducem pe copii înapoi acasă. Eu nu pot avea copii, dar îi simțeam deja ca pe ai mei. Din prima zi am fost pentru Rareș și Doina ca o mamă adevărată. M-au iubit la rândul lor, iar viața noastră a devenit un dans în care tristețea și speranța se țineau de mână. Au trecut 18 ani, timpul s-a mișcat ca un tren vechi pe dealurile Moldovei. Nimeni nu bănuia că nu sunt mama lor biologică; în visul acesta lung, eram cu toții de fapt o familie.
Dar, într-o zi, Larisa a apărut din nou în viața noastră, ca o umbră din poveștile vechi. S-a întâlnit cu copiii și le-a spus că ea le e mama de sânge. Rareș a primit vestea ca și cum ar fi fost vântul de primăvară; i-a spus mamei adevărate că el cunoaște doar o mamă, pe mine. Doina, mai caldă la suflet, a iertat-o pe Larisa cu o blândețe de copil. La început nu eram de acord cu această apropiere cum să uiți ce a făcut ea, câtă durere a lăsat în urmă? Dar în vârtejul visului în care încăldura nu are margini, am înțeles și vina, și dorința de împăcare. Mamă e cea care dă viață, dar mamă e și cea care crește și iubește iar ai mei copii acum au, într-un fel straniu, două mame. Moldova așa ne-a visat…
