Când Vera a venit să-și ia băiatul de la grădiniță, acesta a sărit în brațele ei și i-a șoptit cu pasiune la ureche:

Când am ajuns să-l iau pe băiatul meu de la grădiniță, a zburat spre mine și mi s-a agățat de gât, șoptindu-mi emoționat la ureche:
Tata, tata, hai să o luăm pe bunica lui Dănuț la noi!
Cum adică, ce bunică? Despre ce vorbești, măi băiete? i-am zis, puțin încurcat, în timp ce-l îmbrăcam grăbit. Haide, îmbracă-te mai repede, că ne așteaptă mama ta în mașină.
Uite-o, tata! Vlad începea deja să arate cu degetul spre o doamnă în vârstă care, încet, îl scotea pe un băiețel spre ieșire. Bunica lui Dănuț, ți-am zis!
Nu vorbi prostii, Vlad. Este bunica altcuiva, nu a ta.
Și ce dacă? a început să se moaie. Roag-o, să fie și bunica mea. Te rog
Dar tu ai două bunici, fiecare la casa ei. Ce să facem cu încă una? Hai, lasă fanteziile, pune-ți pantalonii.
Dar tati Vlad a făcut o față necăjită, trăgându-și năsăparea peste genunchi. Ale mele nu-s bunici adevărate. A lui Dănuț e cum trebuie, e pe bune.
Cum adică nu sunt adevărate? am râs, oarecum încurcat. Sunt cât se poate de adevărate! Ele pe mine și pe mama ta ne-au crescut, nu bunica asta.
E, și? a oftat băiatul. Or fi ele mame pentru voi, dar pentru mine nu-s bunici ca-n povești.
Nu mai zice prostii, tu ești băiatul nostru, deci ele-s automat și bunicile tale!
Eu nu vreau bunici automate! Vreau să simt că-s cu adevărat bunici, Vlad nu se lăsa convins.
Și adică cum ar trebui să fie o bunică adevărată?
Ca bunica lui Dănuț.
Și ce are a lui Dănuț în plus față de ale tale?
Îmi permite să-i spun tare bunica! Pe când una din bunicile mele ține să-i spun doar Doamna Margareta, iar cealaltă mă ceartă dacă strig bunico! când suntem în parc.
Te ceartă?
Da, zice că nu e bunică, că e tânără, să nu o fac de râs la lume.
Mama mea ți-a zis așa?
Da și m-a mai certat și că o las cu mine când tu ai treabă. Pe când bunica lui Dănuț îi zice mereu că el e cel mai important lucru din viața ei. Și eu aș vrea să simt asta
Nu pot să cred că mama mea a zis așa m-am întristat, uitându-mă la Vlad, pe când îl îmbrăcam. Dar bunica Margareta, de ce nu-ți place de ea?
Nu mă ceartă, dar nici nu răspunde când îi spun bunică. Dacă-i spun pe nume, mă laudă. Și tata m-a întrebat cu o seriozitate, de ce bunicile mele nu știu să facă mâncare bună, ca bunicile adevărate?
Cum adică? m-am uitat la el șocat. Vrei să zici că nu-ți dau să mănânci bunicile tale când stai la ele? Poftim!
Da, a răspuns Vlad, de-a dreptul, mă țin flămând.
Serios? Nu te cred! Îți dau de toate, numai bunătăți, ție mereu îți gătesc ca unui prinț, am văzut chiar eu ce-ți pun în farfurie!
Eee doar salam, găluște, salate Alea-s mâncăruri bune?
Și tu ce vrei?
Clătite.
Clătite? am repetat, suprins.
Da, sau papanași. Bunica lui Dănuț i-a promis azi niște papanași calzi, cu smântână și dulceață. I-a mai zis că-și amintește cum făceau dulceață la vară împreună Noi n-am făcut niciodată.
Of, Vlad I-am cuprins umerii cu milă, aproape mi-au dat lacrimile. Ce-ar fi să bem și noi un ceai cu dulceață diseară, să trecem pe la magazin să luăm un borcan?
Nu are gust bun, tata, ce-i din magazin
De unde știi?
Le-am spus bunicilor mele să cumpere, au cumpărat.
Dar clătite ai rugat să-ți facă?
Am rugat Vlad, trist, și-a tras geaca. Au zis că e complicat și m-au dus la cofetărie, să mănânc acolo, dar nu-s bune, sunt reci și dulceața e proastă. Bunica lui Dănuț zice că papanașii calzi sunt cei mai buni din lume.
Ehei am râs nostalgic, ducându-l de mână spre parcare. Și mie-mi făcea bunica așa ceva când eram mic
Cât am mers până la mașină, unde ne aștepta mama lui Vlad, am sunat-o, vinovat, pe prietena mea, Silvia.
Silvi, ești acasă? am întrebat-o șoptit.
Sunt, dragă, ce s-a întâmplat?
Am nevoie de un favor, să nu râzi
Zi!
Mai știi când te lăudai că faci papanași de-ți ling copiii degetele? Dă-mi și mie rețeta!
Mai bine vino la mine, te învăț practic cum se fac!
Când să vin?
Chiar acum!
Acum nu pot, îl iau pe Vlad de la grădi. Patică ne așteaptă în mașină.
Atunci veniți toți trei. Copiii se joacă, pe urmă vă arăt. Vă aștept!
A doua zi, special am cerut învoire de la serviciu, am mers la mama și ne-am apucat să învățăm să facem papanași. A bombănit, s-a supărat, a zis ceva de viața modernă a femeilor de vârsta ei, dar i-am zis răspicat:
Mamă, dacă te deranjăm, nu-l mai aduc pe Vlad la tine. Dar știi tu măcar ce diferență e între o bunică adevărată și una de formă? Și de ce nu faci niciodată dulceață, măcar de dragul nepotului?
Mama a vrut să-mi răspundă obraznic, dar m-a văzut atât de hotărât, că a tăcut din gură.
În ziua aceea am învățat cât de importante sunt gesturile mărunte pentru un copil. Bunicul sau bunica adevărată nu e cine naște e cine hrănește sufletul copilului. Am promis că niciodată n-o să uit cât de esențial e să dai iubire, nu doar mâncare sau nume.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one × 3 =

Când Vera a venit să-și ia băiatul de la grădiniță, acesta a sărit în brațele ei și i-a șoptit cu pasiune la ureche:
Egyszer bevittem egy kóbor kiskutyát a munkahelyemre… Így alakult. Öt perccel munkakezdés előtt találtam a kis, koszos, jelentéktelen korcsot. Elrejtettem a sarokban, de… a kiskutya újra és újra előmászott és nyüszített. Végül minden kollégám meglátta. …és hullani kezdtek a lábam elé az emberi álarcok. Ott volt például a nagyon kedves és társaságkedvelő titkárnő, Márta. Fiatal, mindig mosolygós. Szakszerűen sminkelt arca valahogy vicsorrá nyúlt, amikor meglátta a sáros kölyköt – „János, nem undorodsz?! Hoztad ide ezt a koszt…” A vidám, kedves álarc darabokra tört, nem messze a boldogan csóváló, sáros kiskutyától… A takarítónő, Katalin néni, örökké fáradt és morgós, idős asszony. Most a ráncos arca szétterült mosolyban: „Nézzenek oda, ki ez a kis faroklengős?! János, ez munkaügy, vagy magánügy?” Lábamnál hevert a gyűrött, dühös álarc, és láttam a törődő, jóságos arcot… Ott volt a kollégám, Laci, mindig segítőkész, mosolygós ember. Viccet mesél, a te vicceden is nevet. Aznap azonban még a küszöböt sem lépte át, undorodva mondta: „Ezek a kóbor állatok csak kosz és betegség…” Az ajtóban hevert a vékony, álságos mosoly álarca… De legjobban a főnököm, Béla lepett meg… Mindig szigorú, elégedetlen, nem túl beszédes. Most azonban csak annyit mondott: „Na János… azt hiszem, ma szabadságot kéne venned. Fogd meg ezt a kölyköt, és menj haza… Vannak fontosabb dolgok is a munkánál. Csak aztán… el ne dobd a kutyát. Élőlény az is.” És zavarban levette a főnöki álarcot, ránk mosolygott, és eltűnt az ajtó mögött… A lábam előtt hevertek azoknak az embereknek az álarcai, akikkel évek óta nap mint nap együtt dolgoztam… És rájöttem, milyen keveset is tudtam igazából róluk…