Maricica avea deja 60 de ani. Deși era vremea să se retragă la pensie, nu simțea deloc graba aceea apăsătoare. În acea zi, după ce și-a terminat tura de la spitalul din Chișinău, și-a tras haina pe umeri și a pornit spre casă. Cerul parcă se fisurase, ploaia cădea șiroaie, iar Maricica nu avea nici măcar o pelerină, doar o glugă trasă stângaci peste cap. Pe asfaltul lăptos de la stația de troleibuz, trosnea lumea ca într-un vis: umbre solide, sunete înecate, lumină ce dansa în bălți.
Deodată, printre valurile de apă și vânt, Maricica a auzit un plâns suav, aproape ireal, ca de sticluță spartă într-o pivniță veche. Pe banca de lemn, sub streașina murdară, era un pui de om înfășurat într-o păturică albastră, tremurând ca o frunză de salcie.
Și-a adunat pruncul la piept, vorbindu-i cu blândețe, simțind cum realitatea se rostuiește invers. Fără să știe cum, pașii ei au ajuns înapoi la spital, ducând comoara udă în brațe. A chemat de urgență doamna pediatru, care a apărut parcă plutind peste linoleumul murdar, cu halatul fluturând ca o aripă de cocor. E băiat, a spus aceasta, cercetând copilul cu ochii ca două măsline verzi. Are vreo două săptămâni. E sănătos. Cine știe din ce vis cineva l-a azvârlit de aici. E nevoie de dragoste, ca orice copil moldav crescut sub cireși.
În noaptea aceea, Maricica a rămas de veghe, simțind că somnul nu ar avea loc în această poveste unde timpul părea că fuge invers. Tocmai atunci, din ploaia de afară, a sosit poliția. Ofițerii, cu chipuri neclare ca în pozele de demult, i-au cerut o declarație. Maricica nu a lăsat băiatul din brațe nici după ce cuvintele au pierit în aerul stins.
După vreo două ceasuri, polițiștii au adus un tânăr și o tânără, strălucitori de oboseală, cu ochii umflați. Fata cu nume de legendă basarabeană, Viorica plângea în surdină, iar băiatul, Ionel, părea să fi uitat cum să respire.
Dați-ne voie să-l vedem, poate o fi al nostru, a spus Viorica cu vocea tremurândă ca pana unui cocostârc.
Amândoi și-au pus halatele peste haine și au pășit în salonul unde pruncul dormea deja liniștit. Când și-a văzut băiețelul, Viorica s-a prăbușit în lacrimi, adunându-l la piept ca pe o comoară risipită. Ionel i-a ținut umărul, mut și stins. Maricica să privească toată scena ca în vis, fără să priceapă rostul întâmplărilor.
Atunci, domnul polițist, cu mustața ca o umbră de salcie, i-a glasuit liniștit:
Viorica și Ionel se întâlneau pe ascuns, că părinții lor nu erau de acord cu iubirea lor. Părinții Vioricăi parcă suportau cumva, dar mama lui Ionel făcea tot ce-i stătea în puteri să-i despartă. Când s-a născut băiatul, sperau că și inima ei s-ar înmuia ca brânza de vaci la soare. N-a fost să fie. Femeia o bănuia pe Viorica de cine știe ce. Într-o zi, le-a zis celor doi să meargă la film, iar ea a găsit prilejul să lase copilașul lângă spital, crezând că destinul o va rezolva.
Așa se sfâșie firea lucrurilor într-un sat moldovenesc: copilul, ca un vis uitat pe perna bunicilor, nu-și va vedea, se pare, niciodată bunica. Ploaia încă lovea geamurile, iar Maricica simțea că abia acum s-a trezit cu adevărat, acolo, în nălucirea povestii.







