Băiatul meu, Filip, are nouă ani. E un copil plin de lumină și liniște, mereu cu zâmbetul pe buze. În ultima vreme, sora mea, Adriana, și-a organizat nunta la Chișinău, în inima Moldovei. Pe invitații a scris clar: Ceremonia este fără copii. M-a durut puțin această decizie, dar am strâns din dinți m-am gândit că e ziua ei și trebuie să-i respect dorințele. Am aranjat cu prietena mea, Mihaela, să stea cu Filip în ziua nunții.
Cu o seară înainte, Mihaela m-a sunat cu vocea tulbure și mi-a spus că e rău cu sănătatea, febră și frisoane. Și-a cerut iertare, dar nu era vina ei. Am încercat să o liniștesc, așa cum se obișnuiește la noi, spunându-i Nu-ți face griji, Mihaela, sănătatea e mai presus de toate. Filip dormea liniștit în camera lui, iar eu, singur în bucătărie, mă frământam, privind pe fereastra întunecată. Nunta urma să înceapă dis-de-dimineață. Ce să fac? Să las copilul acasă singur nu se putea.
Mi-am spus în gând: Nu cred că Adriana, sânge din sângele meu, o să ridice glasul împotriva propriului nepot. Așa că am decis să-l iau pe Filip cu mine la recepție. Să vedem ce va fi.
Cumnatul meu, Ion, e un om cu stare, mereu cu leul în buzunar, și știa să facă nunți de poveste la restaurantul de pe bulevardul Ștefan cel Mare. Adriana era deja stresată de organizarea evenimentului, așa că nu i-am spus nimic dinainte despre neaștepatul oaspete.
Când am intrat în sală cu Filip, lumea murmura și Adriana, în rochia ei de mireasă, a înghețat. În clipa următoare, fata moșului, ca o furtună, a scăpat de orice diplomăție și a izbucnit cu voce ascuțită, plină de nervi:
De ce l-ai adus pe Filip, Tatiana? Nu am vrut copii la nuntă! Mi-ai stricat ziua! De ce nu înțelegi?!
În clipa aceea, m-a cuprins o rușine ca o povară grea. Filip nu pricepea de ce se ceartă adultii, își ținea mâinile la piept și privea speriat. Bun, dar chiar era nevoie de atâta zarvă? Părea că toți ochii din sală erau ațintiți asupra noastră, iar muzica s-a oprit curând.
La un moment dat, Ion s-a ridicat de la masa mirilor și a spus cu un aer calm:
Dacă vrea să stea cu copilul ei, e decizia ei. E treaba ei unde îl aduce.
Am rămas cu gura căscată. Adriana părea că nici nu vrea să asculte povestea mea. Oricât am încercat să-i explic situația, nimic nu părea să o liniștească.
M-am înfuriat, am luat mâna lui Filip și am ieșit pe ușa restaurantului, lăsând în urmă ochii părinților mei care rămăseseră la masă, deși nici lor nu le mai ardea de veselie. Sărbătoarea nu mai avea nici un pic de farmec.
Adriana s-a înverșunat și aștepta să-mi cer iertare. Eu nu cred că am greșit nu cred că sângele nu se iartă la o masă de familie. Din contra, comportamentul ei m-a făcut să mă gândesc dacă va ști să fie mamă bună, căci și ea urma să devină mamă. Oare ar trebui să-i cer iertare sorei mele? Ce-ai fi făcut tu în locul meu?
