În ultimele trei luni, eu și fratele meu, Adrian, ne-am tot dus pe la tribunal, bălăcărindu-ne din cauza mamei. După ce a suferit un AVC, n-a mai fost ea. Uită să mănânce, uită unde pune lucrurile, uneori nici nu știe în ce zi suntem. Are nevoie mereu de cineva lângă ea. Totul a căzut pe mine. Mă simt ca și cum ar trebui să am grijă de un copil mic. Am serviciu, familie, casă. Cum să mă împart? M-am gândit să o duc la un azil, dar Adrian a sărit ca ars: cică sunt inuman, că nu se face așa ceva. Dar nici nu vrea să o ia la el acasă. Locuiește în apartamentul soției sale, Irina, la Chișinău, și nu vrea compromisuri.
Pe vremuri eram o familie normală. Patru inși. Eu, Cornel, și Adrian avem doar un an diferență. Părinții ne-au făcut târziu. Eu am 36 de ani, el 35, iar mama, Elena, are 72. Tatăl nostru, Mihai, a murit acum doi ani. De atunci, s-a schimbat totul.
După liceu, Adrian a plecat să studieze la Iași. S-a căsătorit și a rămas acolo, iar eu m-am întors acasă, la Soroca. M-am stabilit aici, am stat un timp cu mama și tata, dar după ce m-am însurat cu Valentina, am închiriat și noi un apartament. Plănuiam să punem de-o parte niște bani și să ne luăm casa noastră, să facem copii. Asta era planul.
După ce a plecat tata, mama s-a izolat. Parcă a îmbătrânit peste noapte. Era bolnavă și, în urmă cu șase luni, a avut AVC-ul. Zău că am crezut că mor și eu lângă ea. La început nu vorbea, nu se mișca bine, se chinuia cu cuvintele. Apoi și-a mai revenit fizic, dar psihicul s-a dus. Medicii mi-au spus pe șleau: așa va fi de acum.
Nu am avut de ales, am preluat îngrijirea. Eu și Valentina ne-am mutat la mama, m-am lăsat de jobul vechi, m-am apucat de freelancing, să pot fi mereu acolo. Nici gând să o las singură, e pericol. Mai târziu s-a mișcat mai bine, dar tot era greu.
Avea momente când se rătăcea, stătea pe banca din fața blocului și plângea că o caută tata. Făceam cu rândul cu Valentina să alergăm după ea. N-am dormit bine de luni de zile. Aveam mereu teama că pleacă și nu se mai întoarce. Focusul la muncă? Poți să-l uiți. Soția mi-a zis, realist: Cornel, poate ar trebui să o ducem la un azil. Este foarte scump, dar dacă m-aș fi chinuit cu contractele, poate am fi strâns 6000 de lei moldovenești pe lună pentru centru, și tot ar fi fost greu.
Valentina mi-a spus drept: Ai frate, să pună mână și el. Corect, m-am bâlbâit mult timp, dar ce să fac? Nu o pot duce la nesfârșit așa. În azil ar avea îngrijire, medic. M-am interesat, am fost până acolo, am discutat cu asistentele, e preț mare dar viața mea și a Valentinei e la limită.
L-am sunat pe Adrian, sperând să fie rațional. I-am povestit totul n-ai cu cine. A început să țipe, zici că îi luam mama pe vecie:
Ești nebun? Să o dai pe mama la azil?! Vrei să scapi de ea, să nu-ți mai fie în grijă. Cum o tratează acolo? Te-ai gândit la asta? Ești fără suflet!
Eu încercam să-i explic, dar n-a vrut să audă. Așa că am continuat. Dar cu fiecare lună mă simțeam tot mai la capătul puterilor. Am revenit la discuție, tot degeaba. Părerea lui neschimbată.
Nu mi-aș fi dorit niciodată să fac asta mamei mele. Ne-a crescut, ne-a dat tot. N-am crescut prin orfelinate, nu s-a plâns de greu. Îi suntem datori, dar de ce doar eu? Dacă nu-ți convine, ia-o la tine! Arată tu ce fiu minunat ești.
El că trăiește cu Irina, e apartamentul ei. Cum să o convingă să o ia pe soacră la ei? I-am zis: deci Valentina poate să o suporte și Irina nu? Doar pentru că stăm la mama, trebuie să trag noi la greu?
I-am spus: pot să mă car oricând. Să vină el și Irina, să se mute la mama. Adrian s-a bâlbâit, c-ar avea serviciu, nu se poate întrerupe. Cică eu mă plâng că vreau să scap.
Trăiesc un coșmar. Aș da-o la centru, e lucru rațional, dar mă frământă gândul că o să par un fiu nerecunoscător. Valentina e cu mine: acolo are grijă medicală, iar noi putem trăi și respira. Am decis să mai aștept o săptămână. Dacă Adrian nu vine, trebuie să merg înainte. O duc la centru, n-am ce face. Nu îi ascult pe cei care dau sfaturi și nu știu cât e de greu să ai grijă de un om bolnav. Să inventeze Adrian scuze pentru prietenii lui, eu am ajuns la capăt.
