Jurnal, 3 octombrie
Astăzi, îmi aduc aminte de perioada când, în clasa noastră la Liceul Spiru Haret din Chișinău, a sosit o fată nouă. O chema Viorica, un nume care se potrivea perfect cu firea ei puternică. De cum a pășit pragul clasei, băieții au început să îi arunce glume și șicane, însă Viorica nu s-a clintit niciun pic. Siguranța ei era ca o armură, iar răspunsurile hotărâte le-au arătat că nu e o țintă ușoară pentru glumele lor obișnuite.
În aceeași clasă era și o altă fată, pe nume Doina. Doina era mereu cea pe care băieții o alegeau ca subiect de batjocură, făcând glume nepotrivite despre felul în care arăta. Era o fată mai plinuță, iar băieții nu ezitau să o jignească cu vorbe grele ca berbecuța fuge!. De obicei, Doina se retrăgea în tăcere sau plângea în colțul ei. Niciodată nu încerca să se apere sau să riposteze, ceea ce, din păcate, îi încuraja pe ceilalți să continue.
Totul s-a schimbat odată cu sosirea Vioricăi. Era înaltă, chiar dacă pesemne dublu față de Doina. Și ea a devenit rapid ținta glumelor, dar spre deosebire de Doina, Viorica venea de la o școală din Bălți, unde colegii o apreciau, iar copiii din mahala o primeau mereu cu brațele deschise.
Momentul care mi-a rămas întipărit în minte s-a petrecut la cantina școlii. Un băiat i-a aruncat Vioricăi o merdenea, râzând prostește și ironizând-o. Viorica și-a scuturat firimiturile de pe blugii indigo și nu a spus nimic. Mai târziu, pe coridor, alt băiat a făcut o remarcă despre silueta ei. De data asta, Viorica a răspuns cu o voce calmă, întrebându-i direct dacă atât de săracă e viața lor încât nu se pot gândi la altceva decât la formele ei: Nu vă oprește nimeni să priviți, dacă asta vă face ziua mai frumoasă!, le-a spus cu un zâmbet ironic. În clipa aceea, băieții au rămas perplecși, iar valul de glume s-a potolit pentru o vreme.
Din nou, la ora de educație fizică, aveam de sărit peste capra de gimnastică. Când a sărit Viorica, capra de lemn s-a dezechilibrat, iar clasei i-a părut amuzant. Dar ea a făcut o întoarcere elegantă și a aterizat cu grație pe parchet. A vrut să afle de ce tot prinde atâta râs, așa că le-a spus băieților că, dacă tot sunt atât de veseli, poate vor să o ridice ei. Zis și făcut, au încercat să o ridice, râzând în continuare, de parcă gluma n-ar mai fi avut sfârșit.
După aceea, în vacanța de vară, Viorica a hotărât să se mobilizeze și să-și îmbunătățească silueta. S-a apucat serios de sport, și-a vopsit părul într-un blond ca grâul moldovenesc și s-a transformat într-o variantă și mai atractivă a ei însăși.
La începutul noului semestru, băieții aproape că nu puteau să o recunoască. Toți voiau să îi fie aproape, să îi fie prieteni, ba chiar să-i ceară ajutor la teme. Dar Viorica, plină de umor, s-a apropiat de acela care o tachinase cel mai mult și, cu un zâmbet larg, l-a întrebat dacă nu cumva are nevoie să îl învețe să vină cu glume noi.
Toată perioada aceasta mi-a arătat ceva important: Viorica a rămas mereu mândră de sine, indiferent de vorbe. Niciun rând nu a reușit să o doboare. A mers cu capul sus și nu a permis nimănui să îi umbrească bucuria de a fi ea însăși. Exemplul ei m-a făcut să înțeleg cât de valoroasă e încrederea în sine. Dacă nu te lași doborât de părerea altora, reușești să le dai și lecții de viață celor din jur.
