Băiatul meu s-a însurat de curând. Înainte de asta, își aducea mereu prietena pe la noi și ne-am atașat repede de ea. O fată cu bun simț, smerită, frumoasă și isteață. Bucuria noastră a fost mare și am pus tot sufletul să pregătim, ca o familie, sărbătoarea lor.
În ziua nunții, nora mea și-a aranjat părul cu grijă, astfel încât se vedeau perfect urechile. Era tare frumoasă și nu i-am găsit niciun cusur. Dar la un moment dat, am observat că pe urechea dreaptă îi apăruse o aluniță. O recunoșteam dintr-o mie, era exact ca cea pe care a avut-o fiica mea pierdută. M-au trecut fiorii și am simțit că trebuie să clarific ce bănuiam.
Draga mea, iartă-mă că întreb așa direct, dar ai fost cumva adoptată?
Nu, dar de ce mă întrebați asta?, a răspuns puțin surprinsă, apoi s-a ridicat și a început să danseze cu băiatul meu.
Mama ei, care era așezată lângă ea, a prins vorba și a dat din cap afirmativ către nașă, semn că nu mai au de ce să ascundă. Părinții fetei ne-au mărturisit atunci că au adoptat-o când era doar un copil mic.
Adevărul e că, într-o zi, circulau cu mașina printr-un sat și au zărit pe marginea drumului o fetiță plângând singură, nemișcată. Fără să stea pe gânduri, au luat-o cu dânșii. Încercaseră ani la rândul, vreo paisprezece-cincisprezece la număr, să aibă un copil, dar fără folos. Și, ca să-și aline dorul și suferința, au păstrat această taină față de toți cunoscuții.
Era chiar anul în care mi-am pierdut fiica. Plecasem împreună la piață, iar într-o clipă de neatenție, am pierdut-o în mulțime. În orașul mare, cu atâta lume, fetița mea s-a pierdut ca un bob de grâu în lan. Am căutat-o multă vreme, și după zeci și zeci de încercări, am ajuns fără speranță.
Și acum, băiatul meu urma să o ia de soție, fără să știm că e chiar copilul meu atât de mult dorit. Vă imaginați? S-a găsit între atâția oameni, dintre toți copiii lumii.
După cele aflate, nunta aproape că s-a destrămat. Părinții fetei erau tulburați și cu inima grea că tinerii nu vor putea fi fericiți împreună. Dar le-am liniștit sufletele. După pierderea fiicei mele, încercând să-mi găsesc alinarea, am fost la un centru de plasament din Chișinău și am adoptat un băiat. Ca să spun drept, el m-a ales pe mine dintre ceilalți care voiau să-l ia acasă. Ne-am schimbat reciproc viața în bine.
Așadar, într-o seară s-au adeverit două adevăruri ascunse ale unor mame ce au iubit cât au putut copiii lor.
Când s-a aflat povestea în rândul nuntașilor, a tot stârnit discuții și multe lacrimi în sala de nuntă. Căci un asemenea miracol rar se întâmplă.
Ce credeți, a fost o simplă întâmplare sau așa a vrut soarta?
