Am plecat în concediu cu o prietenă, însă nu mi-am imaginat niciodată cum va reacționa la generozitatea mea autentic românească

Soțul meu, Rareș, și cu mine suntem căsătoriți de șapte ani. Viețile noastre curguseră ca o apă lină de Siret, uneori cu sclipiri de aur la suprafață. Rareș făcea minuni în afacerile lui din Iași, iar eu mă dădeam vieții ca unui dans, lucrând mai mult din plăcere, fără grija leului moldovenesc. Dar după atâta vreme, casa noastră rămânea tăcută, fără chiot de copil.

Într-o noapte ciudată de martie, Rareș a venit acasă cu ochii sticloși, de parcă aducea vești de dincolo de Prut. Mi-a propus să plecăm pentru o lună într-o stațiune luxoasă de pe malul Mării Negre, poate la Constanța sau la Mamaia, undeva unde sarea mării să ne șteargă grijile. Inima mea a sărit ca o furnică pe coaja unui măr copt. Am făcut planuri, am visat la zile cu soarele încălzit de mirosul busuiocului, dar cu doar câteva zile înainte să plecăm, Rareș mi-a spus că negocieri importante cu niște italieni din Chișinău ar putea schimba viitorul nostru. M-a rugat să plec fără el.

Am simțit cum pereții casei noastre de la marginea Dealului Copoului se strâmbă a tristețe. Totuși, Rareș a insistat să nu mă plictisesc singură, așa că mi-a spus să o iau cu mine pe Cătălina, cea mai bună prietenă a mea din copilărie.

Viața Cătălinei era ca o frunză căzută pe Bâc mișcată mereu de vânturi. Mama ei era mereu cu o sticlă de țuică prin casă, iar Cătălina a rămas singură în fața lumii încă de mică. S-a căsătorit imediat după liceu, pentru că a rămas însărcinată, dar bărbatul ei era numai scandal și vorbă goală. Când i-am spus de plecare, a sărit în sus de bucurie, mulțumindu-i lui Rareș cumva, în șoaptă.

O lună a trecut ca prin vis, cu valuri care șuierau ca niște urși de apă și nisipuri sterpe. Când m-am întors acasă, Rareș m-a întâmpinat la Gara Mare din Iași cu mașina lui Dacia nouă, iar acasă mă aștepta o cină scăldată în lumina lumânărilor, bucatele frumos întinse, mirosul plăcintelor de brânză plutind ca un abur fermecat prin cameră. Petale de trandafir românesc împrăștiate pe patul nostru ca în poveștile domnițelor. Totul era greu de atins, ca-ntr-un vis îmbibat în tămâie.

Două săptămâni mai târziu, i-am spus lui Rareș, cu o teamă dulce, că sunt însărcinată. S-a uitat la mine de parcă aștepta să cadă stele din tavan, apoi m-a luat în brațe fără niciun cuvânt. Când, luni mai târziu, am ajuns la maternitatea “Cuza Vodă”, cu contracții ca o ploaie de grindină peste noapte, Cătălina a fugit la Rareș și i-a spus, cu ochi umezi și buze aspre, că fetița nu era de-a lui, că în acea vacanță am avut o aventură cu un străin apărut din mare, și că ar fi bine să mă uite.

Auzind aceste vorbe, eram sigură că, la ieșirea din spital, nu mă aștepta nimeni, nici măcar umbra cu care obișnuiam să mă joc în copilărie. Credeam că voi rămâne singură, cu o fetiță cu ochi ca marea. Dar totul a fost cu susul în jos, ca într-un bal de măști. Rareș a venit la noi, s-a uitat lung la copilă, a văzut că nu-i seamănă, apoi ne-a luat acasă, fără alte întrebări. În aceeași zi, cu un glas de piatră, i-a cerut Cătălinei să plece din viețile noastre, să nu ne mai caute niciodată. Astfel, sub luna plină, cu miros de gutuie coaptă, familia noastră a rămas întreagă, iar eu am știut că, uneori, visele se împletesc cu realitatea într-un mod ciudat, de neînțeles, exact ca un vis moldovenesc.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

sixteen + one =

Am plecat în concediu cu o prietenă, însă nu mi-am imaginat niciodată cum va reacționa la generozitatea mea autentic românească
Destine de Femei. Povestea Mariei A murit bătrâna Nastea, iar Mariei i-a devenit și mai amar sufletul. Noră neprimitoare pentru soacră, după părerea dânsei: prea slabă, harnică nu prea, și cine știe dacă o să-i dea copii unui fecior așa de voinic. Maria toate le răbda – dar când îi era dor și greu la inimă, fugea la bătrânica ei dragă. Bunica Nastea era, pentru Maria, cel mai iubit om – și pentru tatăl dispărut, și pentru mama decedată de boală după zece ani. Când Dan, flăcăul cel frumos și gospodar, a privit orfana nimănui, doar Dumnezeu a știut ce a fost în inima lui. Avea gospodărie aleasă, dar s-a îndrăgostit de o fată săracă. Asta numai cumătra Avdotia, soacra, pe la spate așa o numea pe noră. Maria, biata, încerca să-i facă pe plac soacrei: harnică, supusă, orice făcea în casă. Dar niciodată de ajuns! În prezența lui Dan, lucrurile mai mergeau, dar, de cum bărbatul pleca în satul vecin, viața devenea o povară. – Rabdă, Mărioară, avea s-o îmbărbăteze bunica, – va trece. Dar și bunica s-a stins, anii au trecut, iar Avdotia a început s-o urască tot mai mult pe noră. Nu ieșise cum voia ea: fiu-său adusese o sărmană acasă, nu nora bogată pe care o avea ea în plan. Și-așa s-a pus inima soacrei împotrivă cât de tare a putut. Dan era bărbat cu capul pe umeri: după moartea tatălui, gospodăria o ridicase și mai mult, dar știa să pună piciorul în prag cu mama lui. Iar Maria o iubea nebun, iar ea îl iubea tot pe el, din tot sufletul. Știa deja de caracterul scorțos al soacrei, dar avea credință în hotărârea lui Dan și a acceptat să se mărite. S-a mutat la casa bărbatului, și a răbdat răutățile soacrei. Când lacrimile o copleșeau, fugea la mormântul bunicii, să-și aline inima. Se așeza la marginea crucii și plângea, iar parcă mâinile blânde o alinau. Doar așa, pentru câteva clipe, durerea se domolea. Însă a rămas singură. Timpul trecea, iar soacra tot mai rău și mai rău cu ea: trăiește ca o parazită, anul treilea deja, nici copii nu aduce. Pentru Maria, vorbele astea erau mai rele ca iadul. Știa că soacra tot bocește-n urechea lui Dan că fata-i „stricată“, că n-o să-i dea copii. Chiar dacă soțul nu dădea atenție bârfelor, lumea vorbea: cum că neamul lui Dan o să se sfârșească cu el. De fiecare dată când Dan își vedea soția, toate grijile ii treceau, dar Maria simțea că numai rugăciunea sau vreun miracol îi va da bucuria copilului. Și minunea s-a întâmplat: a rămas însărcinată. Atunci, Avdotia s-a înrăit și mai tare, ținând-o pe noră la muncă și în frig, cu vorbe mușcătoare. A născut Maria băiețel, dar copilul era plăpând, abia respira, des se făcea vânăt la față. Soacra o ataca cu vorbe grele, iar Maria, plângând, încerca să-și apere pruncul firav. Au venit vremuri grele, soțul plecat cu treabă, iar Avdotia și mai crudă: nicio clipă de liniște nu avea fata, între muncă și nopțile nedormite, vegheând la copil. Tot mai rău îi era și Mariei și bebelușului. Într-o seară, după ce soacra i-a spus răspicat că ar fi mai bine să-l lase în urmă pe Dan, că să răzbedească unul cu „sânge sănătos”, șocată și răvășită, Maria a luat copilul în brațe și a plecat, noaptea, din casa soacrei. A rătăcit pe la marginea pădurii până ce mila unei femei din alt sat, Aculina, a salvat-o. A fost ajutată și călăuzită către bătrâna Aglaia din codru, cea socotită vrăjitoare, dar care făcea minuni cu copiii bolnavi. Acolo, Maria a aflat pricina bolii copilului: necazurile și vizitele dese la cimitir în timpul sarcinii. În grija bătrânei, micuțul s-a lecuit, iar lui Maria i s-a luminat sufletul. Dar în satul de baștină Dan, întors de la drum, a găsit casa pustie și soacra plângând pierderea. Anii au trecut; pe Dan îl bântuia dorul de soție și de copil. În final, răpus de dor și remușcări, după moartea soacrei, a vrut să-și pună capăt zilelor, dar Maria l-a găsit la timp în mijlocul pădurii, salvându-l de la pieire. Cu inima renăscută, Dan și Maria s-au mutat împreună într-un sat nou, lângă Aculina, crescându-și băiatul și găsindu-și liniștea departe de umbrele trecutului. Prin bălării a crescut iarba pe mormântul soacrei, uitată de toți, ea care a răsturnat cu mâna ei fericirea și destinul ginerei… ©