Tatăl meu mi-a interzis să-mi iau fiica în brațe, de teamă că sunt prea blândă cu nepoata lui. De curând, fetița mea, Smaranda, a început să se târască și, de fiecare dată când ies din cameră, mă urmărește, dorindu-și să o ridic în brațe. Tatăl ei îmi spune mereu să nu o răsfăț, că ar fi mai bine să o las pe covor, ca să învețe să se descurce și singură. Cu toate astea, nu mă pot opri să n-o iau în brațe, iar asta mă face să mă întreb dacă nu cumva sunt prea protectoare.
Recunosc că am obiceiul să fiu prea grijulie cu ea, o alin când plânge, o cuprind mereu cu dragoste, evitând s-o cert. Poate încerc să compensez lipsa de afecțiune pe care am simțit-o în copilăria mea. Am crescut la casa de copii, după ce mama mea a murit, iar pe părinții biologici nici nu i-am cunoscut. Părinții mei de acum, familia verișorului meu, m-au luat la ei imediat ce au aflat de mine și mi-au oferit un nou acasă.
A fost greu la început. Tata era rece, iar mama muncea din greu ca să ne țină pe toți, fără prea mult timp pentru mângâieri. Știam că mă iubesc, dar nu reușeau să arate asta prea des. Mi-am construit propria poveste, imaginând că sunt prințesa unei împărății a iubirii, unde primeam toată atenția și aprecierea de care aveam nevoie.
Crescând, am ajuns să caut validare și afecțiune de la cei din jur, mai ales de la băieți și în relațiile romantice. Mă agățam de orice semn de atenție și am rămas cinci ani într-o relație care nu-mi făcea bine, doar de teama de a nu rămâne singură și neiubită. Soțul meu, Iulian, este atent cu mine, știe o parte din ce am trăit și îmi e alături, dar nu cunoaște chiar totul. Chiar dacă trecutul meu nu a fost ușor, nu mă pot abține să nu o copleșesc pe Smaranda cu dragoste. Simt că ea merită să primească toată afecțiunea din lume, așa cum eu n-am avut când eram copilă în Orhei, și voi face totul ca ea să nu simtă vreodată lipsa asta.
