Pozvala sam majstora, a pojavio se bivši muž koji je otišao prije 7 godina. Razgledao je moj novi stan i poželio ostati

Sanjala sam subotnje jutro, ali kava nije ni stigla do stola.

Probudio me čudan, zlokoban šum iz kupaonice zmijasto šištanje, kao da stanujem ne u stanu u središtu Zagreba, nego u napuštenoj kući pored Save. Ušla sam i ugledala moj preskupi, hvaljeni talijanski miješalac kako izmišlja vlastitu fontanu. Tanka, tvrdoglava mlaznica špricala je naokolo posvuda, ne mareći ni za mene ni za keramičke pločice.

Udarila me panika. Skidam ručnik, gasim ventil.

Sjedim na rubu kade, gledam vodu ispod umornog svjetla. Trebam vodoinstalatera, odmah. Nisam od onih što čekaju; zabiti čavao znam, policu pričvrstiti mogu. Ali cijevi? Ah, to je uvijek kao magla na Velebitu neprozirno i opasno, daleko od sigurnih ruku.

Opisala sam problem na popularnoj zagrebačkoj aplikaciji za majstore. Javio se majstor glas mi je bio nekako poznat. Ali tko ima vremena u krizi prepoznavati boju glasa?

Sat kasnije netko zvoni.

Otvorim vrata srce mi stane. Pred vratima stoji moj bivši muž, Dario Horvat, onaj koji me prije sedam godina ostavio uz rečenicu: Monika, ti si meni preozbiljna za ovaj život! I otišao, sav veseo, svojoj mlađoj, perspektivnoj kolegici iz računovodstva, Vanji.

Od tada ga nisam vidjela niti čula. Sinu već ne trebaju alimenti, odrastao je, Vučiću moj. Dario se nije javljao za blagdane, kao da sam za njega postala duh.

Sad stoji tu, u poderanoj jakni s hrpom džepova, alat u ruci, lice mu sivo kao magla u studenom, podočnjaci, ćelav na tjemenu, slučajno češlja kosu, ali prozirno, prozirno.

A ja, ja stojim u svojoj novoj dvokatnici, skupocjeni parfem lebdi zrakom, gledam ga. Puna sam tišine.

Monika? pita on, kao da ga je poklopila neka zaboravljena pjesma. Ti si?

Ja sam, Dario. Dođi, kad si već tu.

Iznenadila sam samu sebe spokojošću. Unutra mi je sve zavezano kao vezani luk ali izvana, led.

Dario ulazi, izuva umorne cipele.

Pa pokaži gdje curi, gunđa, ne gleda me.

U kupaonici šuška alatom, prsti mu drhte je li od nervoze, starosti, tko bi znao. Ali zna posao; za petnaest minuta šum nestaje, voda teče mirno.

Lijepo si ti ovo preuredila, Monika. Skup stan… primjećuje, pružajući pogled kroz vrata.

Koliko sam ti dužna?

Dario vadi ruku iz džepa, češka glavu.

Ma pusti Svoji smo. Možeš me počastiti kavom, makar sam bivši muž.

U meni se budi znatiželja, dosadna, svrbuckava što sad on hoće? Klimam glavom.

Hajdemo u kuhinju.

Kad je ušao u moju bijelu, prostranu kuhinju s ogromnim prozorom na dvorište, kao da je ostao bez zraka. Prostrano dvadeset i pet kvadrata, svjetlost kao na Jadranu.

Prije sedam godina u starom smo stanu imali tepih po zidovima i miris zapržene paprike, a njega toliko ljuta da je tjerao i mačke iz dvorišta.

Dario sjeda, prelazi rukom po umjetnoj kamenoj ploči.

Živiš kao gospođa, kaže s ne baš skrivenom ljubomorom. A govorila si uvijek da nemaš kune.

Ti nisi imao, ni novca ni volje. Ja sam sama uspjela, vidiš?

A ti? Jesi li se ponovno udala? pita, otpije gutljaj čaja.

Ne. Užívam u slobodi. Putujem, radim. Sin mi je u informatici, u Osijeku. A ti? Kako Vanja?

Pri imenu Vanja lice mu se izobliči, kao da je prigrlio čitav limun.

Ma, Vanja godinu smo živjeli. Počela je odmah o krznu razmišljati, Maldivi joj trebali. Ja nisam ni blizu Yammat FM bogataša. Izbacila me. Sada malo kod stare, malo podstanar.

Preživljavam od narudžbi, tu i tamo.

Priča on još, niže neuspjehe, nabraja svaku kamenku uvrijeđenosti.

Odjednom šuti. Pogleda još jednom po prostoru, prošeće kuhinjom, zaviri u dnevni, pogleda na veliku plazmu iznad sivog trosjeda.

Prostrano je kod tebe, Monika. Tople zidove imaš vidi se da znaš biti domaćica, vrati se za stol, ali sada s nekim čudnim, gladnim sjajem u oku. Prsa su mu napeta, trbuh uvlači.

Slušaj, Monika, mislim znaš, ovo nije slučajno. Sudbina, kužiš?

Stvarno? dignem obrvu.

Naravno. Nismo više klinci. Oboje sami. Ti tu sama u četiri zida, ja kod stare – nema smisla.

Dario stane bliže.

Razmišljam Možda je dosta starog uhođenja po prošlosti. Mladi smo bili, budalasti. Vanja je greška. A ti si postala netko i nešto, činiš mi se. Imaš stan, imaš ugled, osigurala si se.

Ne govorim ništa; čekam ishod predstave.

I eto, izgovara rečenicu za antologiju muške drskosti.

Pogleda širokim gestom na moju tvrđavu koju sam zgradila sama, bez ičije ruke pa kaže:

Znaš šta, Monika, ajde, oprostimo jedno drugome. Mogao bih ti se preseliti. Treba ti ipak muškarac u kući, netko svoj. Tko će ti popravit slavinu? Dvoje je veselije. Ne trebam puno tek jedan kutak i kakav tanjur graha.

Polako se dižem sa stolca.

Dakle, ti bi i meni velikodušno oprostio? promrmljam.

Pa naravno, podsmjehne se samodopadno. Nisi ti bila sveta: gunđala si, tražila, živcirala. Ali ja ja sam ti sve zaboravio.

Kroz um mi prolaze svih sedam godina samoće i borbe.

I evo ga, nagrada, samoprozvani gospodar, hoće sjesti na MOJU sofu, jesti iz MOJE zdjele, spavati pod MOJIM krovom i još sve to zaogrće frazom ajde da oprostimo jedno drugome.

Dario, kažem, a glas mi hladan kao snijeg na Sljemenu, Uzmi svoj alat.

Što? zbuni se, ne shvaća.

Alat. Uzmi i idi.

Ma, Monika, što ti je? Govorim ozbiljno. Razmisli! Teško ti je biti sama. Tko će te zaštititi? Tko zabiti čavao?

Dario, zbogom, izgovorim jasno, polako.

Eto zašto sam otišao, pronađe on ponos: Obogatila se, umislila nešto! Dajem ti, znaš, novu šansu.

Izgurao ga sam iz stana i zaključala vrata na oba lokota.

Srce mi lupa u grlu, ruke mi drhte, ali ne od straha. Od jedne druge vatre bijesa i sigurnosti. Koliko nas žene netko još uvijek gleda kao funkciju: treba ti muškarac, treba ti domaćin.

U zrcalu vidim ženu koja je sama zaradila svoj stan, sama ga uredila, sama odlučuje tko ovdje ulazi.

Dario, ako ovo ikad pročitaš hvala što si prije sedam godina otišao. Nisi ni slutio da će to biti najbolji dar u mom životu. Domaćica ove kuće već postoji. To sam ja.

Zar svi bivši muževi imaju taj čarobni instinkt: vraćaju se baš kad žena uspije?

Oprostimo si ma je li to kruna priče? Pravi kralj iz bajke.

Što biste vi napravili na mom mjestu? Jesam li bila preoštra?

Podijelite svoje snove i tuge u komentarima.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × 3 =

Pozvala sam majstora, a pojavio se bivši muž koji je otišao prije 7 godina. Razgledao je moj novi stan i poželio ostati
La șaizeci de ani îți dai seama: ceea ce credeai odinioară un dezastru a fost, de fapt, fericire ÎNTRE TREIZECI ȘI ȘAIZECI Agripina se pregătește de 60 de ani, vârstă ce părea gravă, iar pronunțarea ei cu voce tare era apăsătoare. Altădată socotită deja bătrânețe și început de apus, chiar și după normele moderne – tot e trecerea spre vârsta a treia. Trist. Ultima dată reacționase atât de puternic la vârstă la treizeci de ani, când i se părea că tinerețea s-a terminat. Acum, privind la copiii ei, nu poate decât să zâmbească amintirilor. Agripina se privește în oglinda dulapului: – Parcă nu stau chiar rău. Se învârte puțin, aprobă reflexia: – Arăt și mă simt de patruzeci. Nu mă doare nimic, slavă Domnului, funcționez și mă mișc fără probleme. – Mai rezistăm noi, – îi face cu ochiul oglinzii și merge să împlinească sarcina bărbatului. Au decis să sărbătorească pe larg: la un resort în Grecia, cu prieteni și rude. Grunița s-a împotrivit la început – zicând că, la o așa vârstă, nu-ți arde de veselie, ci de gânduri. E scump, e departe. Dar a rămas în minoritate. Soțul – Mihai zis Muscu – a promis că se ocupă de tot. Chiar și un slideshow cu melodii de Leonard Cohen. Montajul – fratelui cel mic. Fotografii – evident, ea. Grunița se așează pe covor și varsă conținutul primului sertar. Fotografii ar fi fost mult mai multe dacă nu ar fi fost două emigrări și mutări fără sfârșit. Din copilărie și adolescență s-au păstrat puține – când a plecat din Uniunea Sovietică abia trecută de douăzeci de ani, nu era vreme de amintiri. Ceva a mai găsit pe la părinți, dar și ei erau la fel. Apoi – prima căsnicie și divorțul. Unele poze și le-a luat: ale ei, ale copiilor, ale prietenilor. Altele le-a lăsat „pe mai târziu” – dar acel mai târziu nu a mai venit. Noul soț Muscu, spre deosebire de primul – amator de fotografie – n-a avut niciodată pasiunea pentru aparat. Dar s-au adunat destule și așa. Apoi viața s-a schimbat: nimeni nu mai făcea fotografii. Imaginile rămâneau în telefoane vechi, harduri uscate și dosare cu titluri indescifrabile. Albumele dispar – albumele pe care le răsfoiai, le țineai în mâini, îți aminteai. Răsfoind, dă peste poza de la banchet – în rochia primită de la bunicii din Israel. Apoi – poza de pe timpul practicii medicale din anul patru. Și bar-mitzvah-ul fiului cel mare. Cum s-a mai emoționat atunci! Și brusc – o fotografie lipită de alta. O desprinde atent. Nona. Alături – Agripina în rochia ei albastră la Anul Copilului Armenesc. Nona apăruse în grupul lor de rezidenți la Spitalul „Sinai” din Detroit spre iarnă, transferată de la ginecologie pe terapie. Mică, slăbuță, tunsoare scurtă și ochi mari – părea adolescentă sau elfiță. Îți venea s-o protejezi mereu. Doar când deschidea gura îți dădeai seama cât e de deșteaptă. Emigrantă din Erevan, venise cu mama și soțul – cel din urmă, mentorul ei din rezidențiat, cu mult mai în vârstă. Nu făcuse cursuri de pregătire, a luat examenele din prima, cu rezultate la care putea alege orice rezidențiat. A ales ginecologia – prestigiu, comoditate, aproape de soț. Pe la jumatea anului, după nopți nedormite, a trecut pe terapie. Cu Agripina s-au împrietenit rapid. Când mama Nonei a început să stea cu copilul Gruniței, s-au apropiat ca o familie. La final de studii, încep discuțiile despre specializări: – Poate că reumatologie să fac? – întreabă Agripina, gânditoare. – De ce? – oftează Nona. – Încă doi ani de studii, și iar pacienți puțini. Ca internist, intri direct în acțiune, toți trec prin tine. Ești regina! – Tu mereu vezi limpede! – o admiră Agripina. Până la urmă, Grunița rămâne pe interne, Nona alege reumatologia. În Los Angeles. Avea o familie de vis: mama, soțul, fratele – o adorau. Singurul lucru ce nu se primea – un copil. FIV, speranțe, lacrimi. Și, dintr-o dată – reușită! Fetița se naște chiar înainte de finalizarea programului. Nona decide să rămână la Los Angeles – în mijlocul comunității armenești. Despărțirea a fost lacrimogenă, au continuat să vorbească mult la telefon, mama Nonei răpea receptorul să afle „ce face băiețelul meu” – copilul Gruniței. Apoi relația se stinge treptat. Și, deodată – invitație la ziua de un an a fetiței, sărbătoarea armeană. Nona anunță că totul va fi luxos: rochie de cinci mii, hair-stylist francez și coafuri de la o sută de dolari – în anii ’90! Grunița panichează puțin, dar coafeza Iuliana o asigură: – Ai păr minunat, oricine se descurcă. O perie, foehn și lac – gata. De la reduceri, Agripina ia o rochie albastră cu un umăr gol, costum soțului, un geamantan în carouri (mereu a ales modele vizibile – să le găsești ușor!) și un tub de autobronzant. N-avea timp de plajă, dar pielea ei albăstruie de Michigan nu era pentru California. Aterizează vineri târziu. Sâmbătă – plimbare prin Los Angeles. Agripina scoate adidasii, Mihai îmbracă tricoul cu „București – putea fi și mai rău!” și pornesc la explorat. Plan dinamic: Griffith Park, poză cu HOLLYWOOD, Walk of Fame, Santa Monica, ponton. Dar: Griffith Park – închis pentru filmări, aleea – în construcții, aglomerație, ambuteiaje. Prânzul – ceva sănătos, scump și nici prea gustos. Soțul bombăne, dar face poze. Apoi oceanul, yoginul în postură de cocor, porumb, skateri și miros de cremă de soare. Drumul le trece pe Sunset Boulevard, decor la fiecare pas. – Parcă aici a cinat Elton John, – citește Agripina din ghid. – Poate nu el, dar un tip foarte asemănător, – râde soțul. În Rodeo Drive intră într-o boutique, probează ochelari de mii de dolari, se dă cu parfum de nișă și iese cu mândrie, lăsând o dâră de aromă. Eroina din „Pretty Woman”. Aproape. Duminică. Grăbindu-se la micul dejun (merita mai multă atenție!), Agripina se apucă de pregătiri. Autobronzantul aplicat perfect din instrucțiuni se usucă cu dungi: rezultat – zebră portocalie. Refuză ajutorul soțului: după șampania de dimineața, era cam mucalit, și nu știa la ce se poate ajunge. Frizeriile – închise. Singurul salon deschis – în Chinatown. Coafeza, nevorbitoare de engleză, îi înfășoară riguros părul pe bigudiuri și îl lipește cu jumătate de tub de fixativ. Agripina riscă să deschidă ochii: fața portocalie e încadrată de o coafură de tip permanent, ca-n anii ’80. Se întoarce repede, nu mai face greșeala a doua oară. Machiajul – oferit de soțul-pictor: – Niciodată nu te dai destul. Trebuie intens! Lucrează inspirat, ca pe pânză: se dă înapoi, examinează, revine. Rezultatul: pleoape mov-albastre, pomeți maronii, buze burgundy. Agripina – șocată. El – încântat. Afară încearcă să ia taxi. Degeaba. – Cred că mă cred o doamnă de moravuri ușoare, – spune ea. – Încearcă tu. Măcar pari un pește serios. Soțul râde și iese la drum. Petrecerea – în casa nouă din Glendale, „capitala armenilor din America”. Totul strălucea: mese, copii, muzică, bunici, chelneri. Și în mijloc – Nona, radiantă, ca de obicei. Și cu herpes. – De la stres, – exclamă cu patos viitoarea imunoloagă. – M-am chinuit atât… – Ești cea mai frumoasă, – îi zice Agripina. Și era adevărat. Acum, uitându-se la poza aceea: rochie albastră, piele portocalie, coafură de permanent comunist, herpes la prietenă – și chipuri tinere și frumoase. Pe atunci i se părea o catastrofă. Acum – nu ar da nimic la schimb. Nici herpesul, nici autobronzantul, nici coafura ridicolă. Numai să mai fie o dată acolo, cu viața înainte, cu prietena lângă, cu sentimentul că totul de-abia începe. Fiindcă, dacă e s-o spunem drept… între treizeci și șaizeci – a fost vesel. Ce va urma – vedem noi. Peria e la locul ei. Iar cu bronzul, azi nu mai e nicio problemă.