Răzvan, avem o fetiță de 3500 de grame! a exclamat cu bucurie Gina la telefon.
Stăteam sub ferestrele spitalului de obstetrică și le fluturam pe spate soției, care ținea micuța în brațe.
E fata noastră. Eu sunt tatăl! Gina, de ce nu ni sa spus că ne va veni un băiat?
Pe fir a rămas un moment de liniște, apoi soția a murmurat încet:
Cred că ne-am încurcat
M-am întors și am trecut pe lângă tați fericiți, care scriau declarații de dragoste pe trotuar și lăsau baloane în sus, lângă mașinile lustrate și rudele adunate la bord.
Întotdeauna visam la un fiu, moștenitor, continuator al liniei din familie. Când Gina era însărcinată, îmi pictam în minte scenarii: noi ne jucăm cu mingea în curte, apoi mergem la pescuit, stăm la povești bărbătești și-i aducem mamei o captură bogată; seara ne adunăm toți la masă, povestim despre zi și lângă mine stă băiatul, mândria mea
Gina a avut de greu să rămână însărcinată; am mers la teste la cei mai renumiţi medici, aproape la lumina științei, și abia după cinci ani a venit vestea cea mare.
Răzvo, serios? am auzit pe fundal vocea prietenului de la facultate, Petru.
M-am întors și lam văzut pe Petru, cu faţa de băiat care nu se mai vede de mult.
Ce faci, cât de mult a trecut? ma întrebat el.
Am venit la mama, a prins o răcelă, are nevoie de ajutor. Singura e aici, tatăl e plecat de cinci ani. Tu? iam răspuns.
Tocmai ies din spital, soția a născut o fată.
Felicitări! Dar de ce nu ești bucuros?
Petru a zâmbit.
Da
Sătește pe lângă noi o cafenea la câţiva paşi, iar el a propus să intrăm să povestim.
Așteptai un băiat, nu? Noi toţi ne dorim moştenitori, e fire normală. Cândva şi eu, la fel ca tine, mă pregăteam să fiu tată de băiat, dar soţia mia adus o fetiţă.
Cum e cu copiii tăi? Au venit cu voi?
Petru și-a căzut privirea la pământ, a tăcut, apoi sa uitat la mine cu o melancolie care părea să cuprindă tot universul.
Sunt singur, nu mai am familie. Răzvan, nu e momentul să vorbim despre bucuria ta.
Ce sa întâmplat?
Un accident nu vreau să mă amintesc. De un an sunt singur, mă gândesc să mă mut la mama, să găsesc un job și să repar apartamentul.
Am stat încă o vreme, am vorbit de vremea de la facultate, de prieteni comuni, și am împărtășit planurile de viitor. Iam lăsat numărul și iam spus că poate să mă sune oricând, zi sau noapte.
A doua dimineață am venit la ferestrele spitalului cu un buchet uriaş de bujori roşii, preferaţii Ginei, și cu un șir de baloane colorate.
Gina! am exclamat, auzind vocea ei familiară la telefon.
Îmi pare rău! Sunt atât de fericită pentru fetiţa noastră! Pe cine seamănă?
Pe tine, Răzvan, ești ca o oglindă!
Serios? Ieri mam tot îngrijorat
Nu e nevoie, înţeleg totul
Ma întrerupse soţia:
Răzvan, fetiţa e sănătoasă, liniștită, mănâncă și adoarme, și chiar în somn zâmbeşte. Ne vor da de scos în curând, o vei vedea cu ochii tăi.
P.S. Nu am mai avut alţi copii; naşterea a fost grea și a lăsat urme pe sănătatea ei.
Au trecut douăzeci de ani, fetiţa a crescut frumoasă și isteaţă, o iubim și o admirăm, iar Petru a devenit naşul ei. Îi sunt recunoscător încă azi pentru acea discuţie, care mia deschis ochii şi ma învăţat să preţuiesc şi să iubesc pe toţi cei ce-mi sunt alături acum.
