Jurnal de familie
Ana strângea în palmă o coală cu rezultatele analizelor și trimiterea, ca și cum hârtia ar fi putut ține sub control tot ce se petrecea în afara ei. Pe holul secției de chirurgie din Spitalul Clinic Județean Chișinău, scaunele din plastic scârțâiau sub oameni apăsați de gânduri, iar pe perete rula un televizor fără sunet; doar știrile alergau, total rupte de grijile lor. S-a ridicat când printre ușile batante a apărut asistenta.
Rudele domnului Petru Roman? Poftim până aici.
Ana a pășit prima, simțind imediat cum Radu se aliniază lângă ea. Avea aceeași geacă în care venise în toiul nopții, cu mâinile adânc băgate în buzunare, ca și cum s-ar fi temut să nu-i trădeze tremurul.
În salon, tata stătea întins pe patul înalt; sub cearșaful alb se vedeau genunchii ușor îndoiți, așa cum obișnuia când căuta o poziție mai comodă. Pe noptieră erau apă, hârtii și un tricou împăturit cu grijă. Tatăl i-a privit pe amândoi de parcă ar fi vrut să zâmbească, dar păstra fiecare picătură de energie.
Ei, cum vă descurcați? a rostit el încet.
Ana s-a așezat pe marginea scaunului, să nu atârne deasupra lui. Avea impresia că trebuie să vorbească apăsat și optimist, dar limba nu o asculta.
Suntem aici. Totul e sub control. Acuși se termină și… dar n-a apucat să ducă fraza la capăt.
Radu s-a aplecat instinctiv, ca și cum ar fi vrut să-l acopere pe tata cu prezența lui.
Tată, ține-te tare. Ne descurcăm. Eu o să vin ori de câte ori e nevoie.
Cuvintele ori de câte ori au rămas atârnate și Ana a simțit cât de mult se agățau toți de ele. Medicul fusese sec și pragmatic ieri, însă fiecare pauză abținea un risc. Frica îi ținea legați ca un lipici. Unul greu de dezlipit vreodată.
Radu, a spus Ana fără să ridice ochii către tată, hai să nu ne certăm acum. Ce-o fi, vorbim și găsim o cale. Tu nu dispari. Nici eu nu dispar. Nu-l lăsăm singur.
Radu a dat din cap prea repede.
Promit. Vin oricând trebuie. Dacă e nevoie, iau totul pe umeri, ai auzit? i s-a adresat tatei, dar privirea o țintea pe Ana, ca un legământ.
Tata i-a privit pe rând. Degetele lui subțiri și calde s-au strâns un pic pe marginea cearșafului.
Lăsați promisiunile, a murmurat el. Doar încercați să nu vă certați.
Ana ar fi vrut să-i zică că nu, ei n-o să se certe, că-s oameni mari, că înțeleg. Dar și-a pus mâna peste mâna lui, de parcă fraza potrivită ar fi făcut operația mai ușoară.
O ținem noi, i-a spus. Facem ce e nevoie.
Când l-au luat pe tata pe targă, Ana și Radu au rămas pe hol ținând promisiunea ca pe un talisman. O repetau în gând, doar să nu dea greș. Ana i-a dat soțului un mesaj scurt că va întârzia, și a oprit sonorul. Radu a sunat la serviciu și a spus că ia liber, deși Ana știa că la el locul de muncă e și așa nesigur.
Operația a durat mai mult ca în estimare. Medicul a ieșit obosit, și-a dat jos masca și a spus: Am făcut tot ce s-a putut, primele zile sunt critice, e nevoie de supraveghere continuă. Nu a pomenit de e bine, și Ana s-a agățat de orice stabil.
Prognosticul e rezervat, a adăugat el. Refacerea o să dureze. E nevoie de tratament, supraveghere, regim strict.
Ana aproba din cap ca la un seminar, notând cu mintea tot. Radu întreba de recuperare, de când poate fi dus acasă. Medicul a explicat că acasă nu va fi așa de curând, iar nici acolo nu va fi simplu.
În primele zile după operație, Ana trăia pe repede: venea, verifica, ducea, nota și pleca. Știa deja toate orarele vizitelor, numele celor două asistente și numărul exact al biroului unde ridicai rețete. Ținea lista medicamentelor și dozelor în telefon, dar o avea și pe hârtie, căci telefonul poate ceda, carnetul nu.
Radu venea din două în două zile, uneori spre seară. Aducea fructe, apă, scutece absorbante din cele pe care Ana i le scria. Încerca să fie vesel, dar în salon se lăsa liniștea peste el, de frică să nu spună ceva nelalocul lui.
Tata era demn. Nu se plângea, doar uneori cerea să-i aranjezi perna sau să-i dai cana. Când îl durea, închidea ochii și respira greu, așa cum îl învățaseră la recuperare cândva, după infarct. Ana îl privea și înțelegea că demnitatea e tot muncă grea.
După două săptămâni tatăl a fost mutat la salonul comun, peste încă una se vorbea déjà de externare. Ana a simțit și ușurare, și spaimă la gândul că, acasă, toate responsabilitățile urmau să fie pe umerii lor.
În ziua externării, Ana a venit cu soțul ei, în mașină. Aduse o baston pliabil, găsit la vecina și haine curate. Radu promisese că vine să-i ajute la urcat până la etajul trei, blocul neavând lift. Nu a mai venit.
Ana stătea la scară, cu setul de chei și dosarul. Tata, pe banca din față, obosit de drum, încerca să nu arate că-l dor toate. Soțul ei se tot uita la ceas.
Trebuie să apară, a spus Ana, fără să mai creadă.
Radu a răspuns târziu la telefon.
Sunt în ambuteiaj, pe pod e blocaj. N-o să ajung, încercați voi cumva.
Ana a simțit cum o cuprinde supărarea pe dinăuntru.
Cumva? a repetat ca ecou. Radu, tu ai promis…
Vin seara, promit. Acum nu se poate.
Ana nu a comentat nimic lângă tata. L-au urcat împreună: soțul, un vecin agățat la scara blocului, și ea, sprijinindu-l de cot. Tata respira greu și tăcea. Pe palier, Ana a descuiat, a aprins lumina, a așezat pe noptieră punga cu medicamente și imediat i-a sărit în minte să scoată covorul să nu se împiedice tata.
Seara, Radu a venit cu un chip vinovat și o plasă de portocale.
Cum v-a mers? a întrebat de parcă nu lipsise.
Ana i-a întins lista: pastile dimineața, la prânz, injecții la două zile, pansamente, tensiune de controlat. Vocea îi era tăioasă, dacă și-ar fi lăsat-o liberă ar fi început să tremure.
Pot în week-end, a spus Radu. În timpul săptămânii… știi cum e la mine.
Ana știa. El avea un job de unde putea fi oricând scos. Avea soție, băiețel mic, credit la bancă, frica permanentă de a nu le ajunge. Ana avea și ea tot: doi copii școlari, un soț sătul de absența ei, o șefă care-și dădea deja ochii peste cap.
Primele săptămâni acasă au fost un vârtej de treburi. Ana se trezea înaintea tuturor, îi dădea tatei medicamentele, îl punea să mănânce terci fără sare. Apoi trezea copiii, îi trimitea la școală, îi lăsa soțului lista cu ce să cumpere și fugea la birou. La prânz, îl suna pe tata să vadă dacă a mâncat și nu amețește. La ieșirea de la muncă dădea fuga la farmacie, unde mereu lipseau anumite pastile, farmacista sugera alte variante, de care Ana se temea.
Radu venea în week-end, uneori doar pentru două ore. Ducea gunoiul, făcea cumpărături sau stătea cu tata cât timp Ana gătea. Dar mereu se uita la ceas.
Trebuie să plec, spunea. Avem și noi ale noastre
Ana aproba, dar ceva în ea se strângea. Nu ținea scorul, dar scorul tot se țesea pe nevăzute.
Într-o seară, după ce tata adormise, Ana spăla vasele cu apă prea fierbinte, până îi ustura pielea. Soțul stătea pe scaun, tăcut.
Știi că nu poți duce tot așa, a spus el în cele din urmă. Te topești. Copiii nu te mai văd.
Ana a oprit apa.
Atunci ce facem? a întrebat.
O îngrijitoare. Măcar câteva ore pe zi. Sau să ia Radu niște zile în timpul săptămânii.
Ana și-a imaginat cum îi va spune lui Radu de îngrijitoare, și a și auzit vocea lui: N-avem bani. Nici ea nu era sigură că au. Banii existau, dar fiecare leu era deja socotit.
A doua zi, tata i-a cerut să-l ajute până la baie. Se ținea de perete, mergea încet, iar Ana simțea o tremuriciune în mâini. Pe taburet, tata s-a uitat la ea de jos în sus.
Ești obosită, i-a zis.
Lasă, mă descurc, a răspuns ea.
Descurcat e când zâmbești, nu din obligație.
Ana s-a întors să nu-i vadă ochii aproape umezi. Îi era rușine să nu reziste, de parcă astfel l-ar dezamăgi pe tata.
După o lună de la externare, era clar că recuperarea merge încet. Tata putea merge prin apartament, dar obosea repede. Trebuia ajutat mereu la baie, trebuia urmărit să nu uite să bea apă sau să ia pastilele. Voia să se descurce singur, dar uneori se pierdea printre cutii.
Ana l-a rugat pe Radu să vină într-o seară, să poată merge la ședința cu părinții la școala fiului. Radu a fost de acord.
Miercuri nu a venit.
A trimis un mesaj: Nu pot, copilul are febră. Ana a citit și a simțit cum se rupe ceva în ea. Nu putea să se supere pe un copil bolnav, dar totuși supărarea a răbufnit undeva adânc.
Nu a mai mers la ședință. A stat pe bucătărie, privind într-un caiet de-al copilului, unde trebuia să semneze testul și a priceput că viața ei devenise un buchet de nevoi străine în care nevoile ei au dispărut.
Sâmbătă, Radu a venit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și a povestit cât s-au chinuit toată noaptea cu febra, cât de epuizată era soția lui.
Înțeleg, a spus Ana. Chiar înțeleg.
Radu a privit-o cu precauție.
Dar…?
Ana a luat carnetul cu listele de pastile și date.
Dar ai promis. La spital. Ai zis că vei fi aici și vei lua pe tine tot. Mai ții minte?
Cuvintele au căzut greu. Ana nici nu-și dăduse seama câtă urmă lasă când le pronunță. L-a văzut pe Radu încordându-se.
Și așa vin cât pot, a răspuns el. Ce, chiar n-ajut deloc?
Tu vii când ai timp, a spus Ana. Eu trebuie să fiu aici chiar când am altceva nevoie. Vezi diferența?
Radu s-a înroșit.
Crezi că îmi e ușor? Crezi că nu sufăr? Și eu am familie. Și eu am serviciu. Nu pot să las totul baltă.
Și eu pot? vocea Anei era mai sus decât ar fi vrut. Pot să-mi abandonez copiii, slujba, soțul? Pot să nu dorm noaptea că tatei îi e rău și dimineața să zâmbesc la serviciu? Eu pot, da?
Din camera alăturată s-a auzit tusea tatălui. Ana s-a oprit, dar era prea târziu. Radu s-a apropiat un pas.
Tot tu, atunci, ai zis: Nu-l lăsăm. a spus el încet, însă cu reproș. Tu mereu iei mai mult pe tine. Și apoi vrei și alții să reziste ca tine.
Ana a simțit un gol în piept. Pentru prima dată s-a văzut altfel: cum mereu ia tot ca să nu se destrame lucrurile și apoi se înfurie că nu toți țin pasul.
Nu sunt puternică, a spus ea. Nu știu altfel.
Radu a plecat privirea.
Nici eu nu știu, a răspuns el. Atunci, la spital, am spus că iau tot pentru că mi-era frică că altfel tata…
Nu a mai continuat.
Ana a luat loc tremurând.
De frică am vorbit atunci, a spus. Și acum ne ciocnim unul de altul cu frici.
Radu a tăcut. Din nou tusea tatălui. Ana a intrat la el. Tata stătea cu ochii la tavan.
Nu vă certați pentru mine, a spus fără să-și întoarcă capul.
Nu ne certăm, a mințit Ana.
Tatăl s-a întors și a privit-o direct.
Aud tot. Nu vă vreau dușmani din cauza mea.
Ana s-a așezat lângă el.
Tată, nu suntem.
Atunci puneți-vă de acord. Nu cu vorbe, cu ce poate fiecare.
Săptămâna următoare, Ana a luat bilet la policlinica de sector pentru consultațiile tatei. A scos tipărită trimiterea, a pus toate actele la un loc. Radu a acceptat să meargă cu ei, fiindcă Ana nu mai avea putere să care singură tot.
La medic, doamna doctor studia rezultatele, punea întrebări pe calm. Nu le-a promis minuni, dar nici nu i-a speriat.
Cine se ocupă efectiv de îngrijire?
Ana și Radu s-au privit.
Eu, a spus Ana.
Și eu ajut, a intervenit Radu.
Doctorița a dat din cap.
Vă trebuie plan, nu sacrificiu. Aveți dreptul la servicii sociale, puteți apela la o îngrijitoare, cu compensare parțială de la stat. Și mai e ceva: cine îngrijește are nevoie și el de pauză, altfel ajunge și el pacient.
Ana a simțit acolo o permisiune. Nu scuză, ci libertatea de a nu mai juca teatrul de femeie de fier.
După policlinică au trecut la Centrul de Servicii Publice, că așa le-a spus doctorița. În rând, Ana stătea alături de Radu, ținând dosarul, simțind pentru prima dată că fac împreună ceva, fără să-și tot scoată ochii. Radu a întrebat cât ar costa o îngrijitoare trei ore pe zi și a scos singur telefonul să facă calcule.
Seara au făcut sfat de familie. Tata, cu o vestă groasă în spate, asculta. Soțul Anei a pus ceai la toată lumea și s-a așezat la masă.
Ana a deschis carnetul.
Plan, nu promisiuni goale: facem program clar, strângem bani la comun, trasăm limite.
Radu a aprobat.
Pot veni două seri pe săptămână, marțea și joia. După serviciu, rămân cu tata, faci tu ce vrei: respiri măcar.
Ana a simțit prima dată o ușurare grea, tocmai pentru că nu era supremă.
Așa facem. În zilele acelea mă ocup de copii și, în week-end, preiei o zi întreagă, de dimineața până seara. Eu mă ocup de ai mei, nu stau cu ochii pe ceas.
Radu a zâmbit.
Bătută palma.
Soțul ei a adăugat:
Pentru bani, punem fiecare cât poate pentru îngrijitoare 3 ore pe zi, măcar lucrătoarele. Eu acopăr o parte, dar să știm exact suma.
Radu s-a strâmbat:
Nu pot jumate, a zis sincer. Dar pot lunar, fix. Și acopăr pastilele ce nu sunt pe listă compensată.
Ana a notat. I-ar fi venit să zică: Tu s-o faci mai mult, dar și-a oprit gura, știind ce s-ar alege.
Mă ocup eu de programări, telefoane, hârtii, a spus. Tu preiei două seri și o zi liberă pe săptămână, cu partea ta la medicamente și îngrijitoare. Fără concurs de epuizare.
Tata a tușit, ridicând o mână.
Și eu iau ceva pe mine, a spus. Fac exercițiile, mă ocup de pastile, dacă-mi pregătiți o cutie separată pe zile. Dacă mi-e rău, spun pe loc, nu mai ascund.
Ana a privit atunci și nu a mai văzut doar un om bolnav, ci un bărbat care luptă ca să trăiască demn și să țină cumva controlul.
A doua zi, Ana a cumpărat de la farmacie o cutie din plastic cu compartimente pentru pastile pe zile. Acasă, le-a împărțit, a scris cu markerul dimineață/seară, a pus totul la îndemână pe noptiera tatei. Tata a ridicat capacul ca să verifice dacă chiar o să-l ajute.
Marțea, a venit Radu. Și-a scos ghetele, s-a spălat pe mâini, a mers la tata. Ana i-a arătat unde-s păturelele curate, unde e termometrul, lista cu numere de urgență. A vorbit simplu, predând responsabilitatea ca pe niște chei.
Eu plec, a spus ea și a rămas o clipă să asculte din hol. Din cameră răzbătea vocea lui Radu întrebând de știri, tata răspunzând scurt, chiar zâmbind.
Ana a ieșit și a mers fără țintă, pe aleea dintre blocuri. Simțea cum corpul tot e încordat, ca și cum s-ar teme că în orice clipă va fi chemată înapoi. Dar nu suna nimeni.
După o oră s-a întors. În casă era liniște. Radu stătea la bucătărie, cu o ceașcă de ceai în față, singur. Pe masă era carnetul Anei, deschis la pagină cu orarul.
Totul în regulă, a zis el. Tata doarme. I-am făcut ceai, pastilele le-a luat singur, eu doar am amintit.
Ana a dat din cap:
Mulțumesc.
Radu a privit-o:
Uite, cu promisiunea de atunci… nu vreau să ne apese. Hai să facem doar ce putem. Și să nu crezi că renunț la voi.
Ana a simțit cum se ușurează puțin.
Nici eu nu vreau promisiuni, a zis ea. Doar să știm fiecare cum putem trăi mai departe, nu doar să supraviețuim.
Radu a închis carnetul cu grijă.
Ținem de planul ăsta. Dacă ceva se schimbă, anunțăm la timp, nu ne facem război.
Ana l-a condus la ușă, a încuiat și a verificat lumina de pe coridor. S-a dus la tata: dormea liniștit, cu fața chiar mai senină. Apă pe noptieră, cutia cu pastile încuiată.
Ana s-a așezat la marginea patului, a aranjat ușor pătura. Nu simțea că a câștigat. Simțea doar că au învățat să nu se rănească reciproc în timp ce au grijă de tata.
Pe masă la bucătărie era lista cu programul: marți, joi și sâmbătă. Alături contribuția fiecăruia și numărul de telefon al îngrijitoarei recomandate de medic. Nu era promisiunea totul, ci exact cât pot face azi și mâine.
Astăzi am învățat că nu trebuie să fim eroi câtă vreme suntem o familie. Mai bine puțin sigur decât totul și prăbușiți.
