Uneori poți trăi lângă cineva și abia după ani de zile să descoperi că nu e chiar omul pe care ți l-ai imaginat.
Când l-am cunoscut pe Rareș, am avut senzația ciudată că a apărut direct din visul meu. Noaptea îl vedeam în gândurile mele, chipul său străbătând norii grei din dormitor. Totul părea un semn am început să-mi croiesc viitorul avându-l mereu lângă mine, ca o umbră care nu mă lăsa să respir fără să-i simt prezența. Rareș părea desăvârșit. Și el mă asigura mereu de iubirea lui, spunea cu voce dulce că nu-și dorește pe nimeni altcineva. Parcă trăiam într-un basm scăldat în lumina unei luni galbene care nu se lasă niciodată uitată. Mama era atât de bucuroasă pentru noi încât părea să plutească.
Nunta noastră a fost într-o zi stranie de mai, cu cerul contorsionat și râsete amestecate printre invitați, de parcă fiecare pas pe care îl făceam pe covor era din altă poveste. Mama s-a ocupat să avem unde să locuim, căci pentru tinerii însurăței asta e mereu o problemă de nerostit. Dacă nu era ea, ajungeam să plătim chirie la vreo garsonieră umedă, cu pereți crăpați. Mama mi-a dăruit apartamentul bunicii, apoi mi-a oferit și economiile sale vreo 55 000 lei moldovenești ca să renovăm totul. Eram fericiți, parcă viețile noastre erau desenate cu creioane colorate care nu se terminau niciodată. Dar nenorocirea nu întreabă niciodată înainte de a intra pe ușă.
Tata la nunta noastră a întâlnit o femeie cu ochii ca două lacuri negre, mai tânără decât el cu vreo douăzeci de ani. Nu a mai trecut mult și a decis brusc să divorțeze. Mama s-a prăbușit ca un copac doborât de furtună a făcut atac cerebral. S-a trezit în spital, asistentele plutind pe holuri palide ca niște umbre fără chip. Tata s-a folosit de moment și a vândut apartamentul unde stătuseră o viață, fără să o anunțe pe mama; ea a rămas fără nicio plasă de siguranță, fără adăpost, pierdută între pereți străini.
Am simțit că nu am încotro: trebuia să-mi iau mama la mine. Avea nevoie de îngrijire în fiecare secundă a zilei. Și, cum aș fi putut să o uit tocmai acum? Mama făcuse totul ca eu să fiu fericită. A venit rândul meu.
Rareș, însă, a început să devină răcit și străin. Eu cred c-un apartament de 70 metri pătrați poate găzdui fără probleme trei suflete. Eu și el într-o cameră, mama în altă cameră, printre amintirile bunicii. Dar soțul meu a zis clar, ca o piatră rece: nu va locui niciodată cu soacra sub același acoperiș, nici măcar dacă mama, după suferință, era liniștită și abia dacă mai făcea zgomot. Să nu uităm că tot ce avem îi datorăm ei. El însă a rămas nepăsător ca un stâlp vechi de telegraf. Atunci am văzut altfel lucrurile ca și cum aș fi deschis ochii sub apă. M-am bucurat în sinea mea că nu apucasem să am și un copil cu el.
L-am dat afară din casă și nu regret. Dacă nu vrea să trăiască cu mama, poate să stea singur, cu gândurile lui reci. La fel ca tata, a arătat cine e cu adevărat.
Când un bărbat arată la început ce fel de om e, cu timpul va fi doar mai rău. Mama e cea mai dragă ființă pentru mine și datoria mea este să am grijă de ea. Nu pot s-o las singură. Cine a trădat o dată, va trăda mereu asta am învățat de la tata, cu fiecare privire pierdută a mamei. Acum mi-e greu, da, ca și cum aș merge pe un drum ocolit prin vis, dar mama e pe cale de vindecare. Simt că o să trecem și peste asta, căci până la urmă toate poveștile de genul acesta o iau pe drumuri diferite. Nu toți sacrifică viața lor personală pentru mama lor.
Oare tu ce părere ai? A procedat corect fata aceasta luându-și mama acasă sau trebuia s-o pună într-o altă locuință?
