Soacra mi-a dus motanul în pădure cât eram la serviciu: „Lasă numai păr și boli în urmă!” – Răzbunar…

Irina, unde e Motanul? abia am intrat pe ușă și deja simțeam un nod în stomac. De obicei, Roșcatul nostru, pufoșenia casei, era primul care țușnea spre hol și miauna cu glas tare că iar i-am uitat să-i pun de mâncare. Dar acum liniște apăsătoare.
Alex stătea la bucătărie, cu privirea-n farfurie, de parcă încerca să nu mă vadă. Maică-sa, tanti Eugenia, venită de la Bălți și cazată la noi de mai bine de o săptămână, își sorbea ceaiul calm, fără să pară deranjată.
Unde-i motanul, Alex? am repetat, simțind cum simțeam din ce în ce mai mult frig în mâini.
Hai, dragă, lasă prostiile a ridicat din umeri Eugenia. Nu-l mai cauți, a dispărut.
Cum adică a dispărut?! Nu era motan de stradă! Îi era frică și de vecinul de la doi! Cine-a deschis ușa?
L-am dus eu a zis liniștită soacra. L-am dus afară, la liziera pădurii, aproape de Strășeni. Acolo e libertate, aer curat, șoareci cât încape. Să trăiască ca motan! La voi numai păr și mizerie, tăvița aia miroase groaznic. Noi cu Alex ne gândim la nepoții noștri, îi trebuie copilului să crească în așa ceva?
Aproape că nu mai simțeam podeaua sub picioare. Afară la pădure? Pe gerul ăsta? Un motan crescut în casă?!
Alex, tu ai fost de acord cu asta? m-am uitat spre el.
Irina, mama zicea că are alergie a îngânat el, rușinat, fără să ridice ochii.
Are alergie la bun-simț! mi-a scăpat printre dinți. Dar unde, concret, l-ați lăsat?!
Ei, de unde să mai știu exact, a ridicat din umeri soacra. Undeva pe șosea, cam la douăzeci de kilometri de Chișinău. Nu ai ce căuta, nici nu-l mai găsești. Și nu mai plânge, eu i-am făcut un bine!
Mi-am luat cheile de la Dacia fără să mai zic nimic.
Dacă nu-l găsesc am zis cu greu printre dinți Rugați-vă.
Trei zile am răscolit pădurile și șanțurile, am strigat numele lui Motan cât mă țineau plămânii, am lipit afișe prin satele de lângă șosea. N-am mâncat, n-am dormit, mi-am luat liber de la birou.
În a treia seară, spre înserat, mă sună cineva.
Doamnă, căutați motan roșcat? E aici, la benzinăria de la șosea, plânge și miaună de ți se rupe sufletul.
Nici nu știu cum am ajuns acolo. Era el, vai de capul lui, slab, murdar, cu urechiușa înghețată. A sărit direct la mine în brațe, torcând slab, abia de mai avea putere.
L-am dus la veterinar la Chișinău. Au fost perfuzii, injecții, internare. Medicii mi-au spus că o să-și revină, dar mai are de tras.
Am ajuns acasă aproape de zori, prăbușită de oboseală și de nervi.
Tanti Eugenia dormea liniștită pe canapeaua mea, cu bagajul la ușă. Vroia să mai stea, să prindă trenul abia poimâine spre Bălți.
N-am zis nimic, i-am luat valiza, paltonul, cizmele, fesul și le-am băgat în portbagaj.
Apoi l-am trezit pe Alex.
Hai, ne pregătim de drum.
Unde mergem? mormăie el, încă nedezmeticit.
S-o conducem pe mama ta.
Tanti Eugenia, somnoroasă și nemulțumită:
Fata mamii, ce vrei la ora asta? Mă duci la gară? Trenul mi-e abia poimâine!
S-au schimbat planurile.
Am mers în tăcere cu mașina, fără niciun cuvânt. Alex, săracul, a încercat să spună ceva, dar l-am oprit dintr-o privire.
Când am ajuns la acea benzinărie unde îl găsisem pe motan, la vreo 20 km de oraș, am tras pe dreapta.
Irina, ce faci? Gara e în partea cealaltă! a început tanti Eugenia să se agite.
Știu.
Am deschis portbagajul și i-am pus bagajele pe marginea drumului.
Poftiți, doamnă Eugenia, dați-vă jos.
Pentru ce? se uita speriată la mine.
Cum pentru ce? Aici-i natură, aer curat. O să stați și dumneavoastră puțin la libertate, să vedeți cum e
Ai înnebunit?! E frig rău! Îngheț aici!
Și motanului i-a fost frig. Dar ați zis că i-ați făcut un bine.
Alex! Fă ceva!
El nici nu mai știa ce să facă. S-a uitat la mama, apoi la mine, apoi la pădure.
Mamă cheamă un taxi, a zis încet. Irina are dreptate.
M-am urcat la volan.
Aveți telefon, vine taxiul în 40 de minute. Motanul n-a avut telefon.
Am plecat din nou spre casă. În oglindă o vedeam făcând semne cu mâinile și tropăind pe marginea drumului lângă valiză.
Sigur că nu a pățit nimic, a venit taxiul, a ajuns la Bălți sănătoasă. Dar pragul meu n-a mai trecut.
Alex s-a scuzat mult și bine, dar i-am zis scurt: dacă nu-i aperi pe cei pe care i-am îmblânzit, urmezi tu după mama ta
Nu știu, poate e prea dur, poate e drept. Dar poate unii au nevoie să simtă pe pielea lor ce-au făcut celor mai slabi ca ei.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

18 − 12 =

Soacra mi-a dus motanul în pădure cât eram la serviciu: „Lasă numai păr și boli în urmă!” – Răzbunar…
Colegii mei de clasă râdeau de mine pentru că sunt fiica îngrijitorului școlii – dar la balul de absolvire, șase cuvinte rostite de mine i-au făcut să plângă