Plecat de acasă, bărbatul s-a întors brusc și a luat-o la pas grăbit spre alte meleaguri. Câinele, o cățelușă, a rămas nedumerită, privind mult timp silueta care se îndepărta. Așa și-a pierdut ea numele…
Se întâmplase ca și Magda căci așa o chema cândva să rămână fără stăpână și fără rost. Zilele trăite în apartamentul mic de la Chișinău, împreună cu doamna Ana, îi răsunau încă în suflet. Vocile, mirosurile dulci de cozonac și strigătele drăgăstoase Magda, Magduța, vino la mine! îi lipseau. Dar bătrâna a avut nevoie de doctori, a urcat într-o ambulanță și nu s-a mai întors niciodată acasă.
Magda a așteptat cu răbdare, adulmecând pragul și lătrând disproporționat de des la ușa închisă. Într-o zi, a auzit cheia, iar inima i-a bătut cu putere. Însă, în locul stăpânei, a pășit fiul acesteia un bărbat ursuz, cu ochi reci, care nu părea să fi moștenit nici dragostea, nici răbdarea mamei sale.
Ei, încă și tu peste capul meu! Vecinii tot bat la ușă, că urli întruna, a cicălit el cu asprime.
Cățeaua a înțeles destul și și-a plecat capul. El a oftat:
Hai, ieși afară.
Magda adora plimbările, așa că s-a avântat pe scara blocului, sperând într-o brumă de fericire. Nu știa că urma să-i fie trunchiată viața la rădăcină.
După câteva străzi, bărbatul s-a oprit, s-a întors pe călcâie și, cu o voce poruncitoare, a grăit:
Du-te! Plimbă-te pe aici! și-a accentuat vorba cu o mișcare brutală a piciorului.
Magda a rămas într-un fel de stupoare. Privea cum omul ce-i era cândva aproape se îndepărta, și odată cu el i se ștergea și numele de pe lume. A rămas doar cu o denumire grea ce-i era repetată pe toate tonurile:
Hai! Marș!
Noul cuvânt îi zgâria sufletul. În primele zile a încercat să se țină de oameni, îi privea în ochi și parcă-i întreba cu speranță: Mă recunoașteți? Eu sunt Magda. Dar, după câteva întâlniri urâte, cu picioare ridicate și alungări brutale, Magda a înțeles că e mai bine să stea departe de tot și toți.
Într-o zi s-a dus iar la blocul în care trăise, pe bulevardul Dacia, acolo unde florile și gălăgia copiilor îi făceau odinioară viață frumoasă. Pe banca din fața blocului, câteva bătrâne discutau aprins. Magda s-a apropiat tiptil.
Aoleu, Ileana, uite cățelușa Taniei! Cum îi zicea? a întrebat una, mângâind pe Magda fugărită de amintiri.
Of, s-a dus Tania la cele veșnice, iar fiul ei, de cum a închis ochii mama, a dat câinele afară. Nemernic! a oftat alta.
Au vorbit un timp despre soarta sărmanei cățele, dar au fost întrerupte de nepoți:
Bunico, hai să o luăm pe cățelușa asta acasă! Hai, te rog!
Haideți, dragi, nu avem cum, bunica e alergică, a spus bătrâna, trăgând de mânuță copilul.
Magda a rămas privind în urmă și a mai încercat câteva zile să stea lângă bloc, cu nădejde că cineva își va aminti de ea, poate va lua înapoi acasă ceea ce a pierdut. Câinii de cartier treceau cu stăpânii lor, dar nimeni nu-i mai zâmbea, nici chiar vechiul său prieten Azorel, tras de lesa de către o doamnă grăbită.
Dublul sentiment de nostalgie și tristețe o făcea să simtă că nici curtea nu-i mai este prietenă. Măturătorul o izgonea cu mătura, iar administratorul o fluiera nemulțumit.
Încet, încet, Magda s-a ascuns pe la tomberoane, pe treptele unui market, ori pe un șantier părăsit. Venea toamna serile erau reci și, într-una din ele, Magda a găsit un rest de plăcintă și s-a grăbit la adăpostul ei. Atunci l-a văzut: un cățeluș murdar, ciufulit, cu ochi rugători. Se pitise lângă culcușul ei și o privea speriat.
Magda s-a străduit să pară fioroasă, dar micul intrus nu s-a speriat. Ba dimpotrivă, s-a așezat mai aproape, dând din coadă. Prima dată după multă vreme Magda a simțit că cineva se bucură că o vede. A împărțit cu el bucățica de mâncare, iar puiul a adormit lipit de burtica ei subțiată.
De atunci, au rămas împreună. Magda, cât știa și putea, l-a învățat să supraviețuiască pe stradă. Mergeau amândoi la tomberoane, dar cățelușul încă se apropia de oameni, plin de încredere. De fiecare dată, Magda îl privea cu neliniște, temându-se că va fi rănit sau alungat.
Liniștea lor a fost tulburată când pe șantier au intrat utilaje și au apărut muncitorii. Magda a înțeles repede că trebuie să plece: și-a tras puiul după ea, abia scăpând din calea unui excavator. Au ieșit printr-o gaură de gard și s-au rătăcit pe străzile Chișinăului.
Ploua mocănește și bătea vântul. Se lăsa seara și tot Mergeau fără țintă până au zărit lumina unui bloc. Lângă unul din intrări cineva construise o copertină semăna cu o căsuță. Magda a adulmecat și, văzând că e liber, s-au furișat înăuntru. Au petrecut noaptea acolo, tresărind la fiecare zgomot.
Odată cu zorii, au fost descoperiți de o gașcă de pisici de la subsol. Cățeii au strigat la ele, micuțul s-a repezit, pisicile s-au speriat și au fugit. Magda a tras cu ochiul cățelușului, gata oricând să-l apere.
Curtea începea să prindă viață. Lumea ieșea cu câini pe lesă, copiii se jucau. Magda stătea deoparte, privea cu regret la câinii care mergeau cuminți lângă stăpânii lor. Își amintea de zilele în care pășea așa, mândră, lângă doamna Ana. Iar acum părea o amintire de demult.
Cățelușul trăgea să-i înțeleagă starea. Din senin, au apărut doi tineri un băiat și o fată, plimbând un cățel alb pe nume Fulg. Cățeii s-au jucat. Tinerii au stat și ei:
Se pare că Fulg și-a găsit prieten, a zâmbit fata.
Oare e puiul ăsta de pe stradă? îngrijorat, băiatul l-a luat în brațe.
Hai să-l ducem la veterinar. Mama îl primește peste două zile pe Fulg, s-a hotărât într-un final.
Fata a zâmbit larg, bucuroasă că vor încerca. Cățelușul a uitat de Magda și s-a lipit fericit de oameni. Magda a privit lung în urma lor, înțelegând că poate acolo, puiul va găsi dragostea pe care ea nu i-o putea oferi acum.
După o săptămână, Magda s-a întors în acel cartier. Înghețată, flămândă și cu dor în suflet, voia doar să-și vadă puiul. Când l-a zărit, era la plimbare cu noii stăpâni; la depărtare, însă, puiul a recunoscut-o și s-a smucit spre ea.
Magda a stat pe loc, de frică. Tinerii s-au apropiat:
Uite, cred că am găsit-o pe cățelușa pierdută a lui Fulg! a spus cu blândețe fata.
Magda și-a plecat capul, pregătită să fugă dacă va fi alungată, dar băiatul a râs:
Gata, s-a găsit! Să vină cu noi!
Cuvintele acelea, s-a găsit, semănau izbitor cu vechiul său nume. Magda nu se putea mișca de emoție. Fulg juca vesel împrejur, lingeând-o.
În sfârșit, ne-am găsit toți, a spus tânăra, privindu-i cu ochii luminoși.
Băiatul a mângâiat-o, iar Magda, timid, a lăsat capul pe mâna lui. Prima dată după multă vreme, sufletul ei s-a liniștit. Ninge încet pe trotuarele Chișinăului, iar cei doi tineri, cu Fulg și Magda alături, merg spre casă, lăsând pe urmă urme de bucurie.
Trebuie să-i găsim un nume, a spus băiatul pe gânduri.
E simplu: tot Magda, că a fost găsită și regăsită de noi, i-a răspuns fata.
Magda a lătrat vioi, simțind cu adevărat că și-a găsit nu doar numele, ci și o nouă familie. Atunci a înțeles că, oricât de rătăciți ne-am simți uneori, iubirea și speranța pot reaprinde lumina în viața noastră, dacă nu renunțăm să credem în bunătatea oamenilor.
