Jurnal – 15 iunie
Uneori simt că nu am cum să mă apropii de sora mea, Sabina. E atât de preocupată de cariera ei, încât orice altceva parcă e secundar. Acum, la 40 de ani, e singură, nu are copii și nu vorbește aproape deloc cu mine sau cu părinții noștri. Și-a luat deja un apartament în sectorul Buiucani și conduce o Dacia nouă. Noi, restul familiei, parcă nu mai contăm decât atunci când are nevoie de ceva.
Relația noastră a fost mereu distantă. Sabina e ambițioasă, îi place să muncească, tot timpul pleacă în delegații la București sau Iași, iar eu sunt mai liniștită, mereu în jurul familiei. M-am măritat la 22 de ani și am trei copii Irina, Anca și Petru. Părinții ne sunt mereu aproape: ne ajută cu copiii, îi duc la olimpiade sau serbări, și sãrbãtorim mereu zile de naștere și Paște în apartamentul lor spațios din Chișinău, cu trei camere. Toate tradițiile, mesele bogate cu sarmale și plăcinte, se leagă de casa lor.
Noi, eu și Nicolae, locuim într-un apartament cu o singură cameră în sectorul Râșcani. E cam strâmt, dar încercăm să ne descurcăm. Părinții au tot discutat ce să facă, fiindcă își dau seama că situația noastră e destul de grea. Nu pot să ne ajute prea mult financiar, că doar Nicolae lucrează momentan, iar ei nu mai au putere să ia credite. După multe frământări, au decis să facem o schimbare: să ne ofere nouă apartamentul lor cu trei camere, și ei să se mute într-unul mai mic. Au vrut să ne ajute cât mai mult, transferând rapid proprietatea pe numele meu.
Doar că Sabina a reacționat destul de urât. Parcă nici nu i-a păsat de motivul real, ci s-a supărat că tot apartamentul rămâne la mine. Deci toată casa e a Rebeccăi, dar eu ce primesc? Nu sunt și eu copilul vostru? i-a spus mamei. Mama a încercat să o lămurească: Dragă, gândește-te la situație. Nu te-am uitat. Tu ai reușit totul singură, și dacă vrei ceva mai mare, sunt sigură că poți să faci rost. Situația Rebeccăi e mult mai urgentă. Are familie și copii care cresc într-o cameră mică. Sabina însă nu a ascultat, și s-a închis în ea. De atunci nu mai răspunde la mesaje și nu a venit nici măcar la ziua Irinei.
Sincer, mă doare cum se comportă. Parcă e un copil care nu și-a primit prăjitura preferată de la cofetăria La București. Mama are dreptate; noi chiar avem nevoie de ajutor mai mult decât Sabina, care are tot ce își dorește. Călătorește la Roma, visează la vacanțe în Bali, dar nu are grija că trebuie să schimbe scutece sau să ducă copiii la școală. Nu și-a făcut timp nici măcar să răspundă la telefon vreo două săptămâni. Cred că e egoistă și nu vede realitatea.
Mă întreb dacă Sabina e doar nepăsătoare sau dacă, poate, drepturile ei ca fiică ar trebui respectate mai mult. Din punctul meu de vedere, uneori parcă uită să fie parte din familie și nu realizează că e nevoie de compromis și sprijin, nu doar independență și succese personale.
Tot ce pot face e să sper că într-o zi va înțelege cât de mult contează că suntem împreună, nu doar fiecare cu grija lui. Mai ales într-o lumea în care e greu să faci față fără sprijinul celor dragi.
