Jurnal, 15 august
Visul meu și al lui Emil, soțul meu, a fost mereu să locuim lângă Marea Neagră. Ani la rând, zece la număr, am strâns leu după leu, tăind din toate cheltuielile și refuzând multe bucurii ca să ne putem permite un apartament la Constanța, cât mai aproape de plajă. Nu ne-am dorit ceva luxos, nu apartamente premium, ci un loc decent, cu două sau trei camere, unde să ne simțim acasă.
După atâta trudă, visul a prins contur. Desigur, mai avem încă un credit la bancă, dar ne-am îndeplinit dorința. Marea, apartamentul nostru la doi pași de faleză exact ce visam.
Primele două luni au fost o binecuvântare; aerul sărat, plimbările pe plajă, liniștea proprie. Totul s-a schimbat când mama a venit prima dată în vizită. Bucuroasă de noul nostru cuib, a cerut imediat un set de chei ca să vină fără bătăi de cap, când vrea ea. Nu ne-am dat seama pe moment că acele chei aveau să se înmulțească ca ciupercile după ploaie.
Într-o dimineață, încă somnoroși, auzim usa încuiată de cineva, apoi bătăi. Emil, gândindu-se că e mama, își trage rapid tricoul și se duce să întâmpine musafirul. Spre uimirea lui, pe hol era o familie cu doi copii. M-am ridicat și eu, și, când i-am recunoscut, era familia verișoarei mele, Lăcrămioara.
Ne-am străduit să părem încântați de vizita lor neanunțată. Lăcrămioara ne spune, cu un zâmbet larg, că a făcut o copie după cheile mamei, iar mama i-a asigurat că Sanda și Emil sunt bucuroși de musafiri.
Au stat o săptămână întreagă. S-au adus de acasă bunătăți de la țară, deci problema mâncării era minoră. Dar prezența lor, și vacanța lor prelungită în apartamentul nostru ne-au făcut să simțim că locul nostru se transformase într-o pensiune.
După ce am rămas iar singuri, i-am cerut mamei telefonic să nu mai trimite neamurile fără veste. Ea nu înțelegea de ce m-a supărat, zicând că nu e nimic grav și că familia verișoarei a fost încântată și vrea să vină și vara viitoare.
Dar valul de musafiri nu s-a oprit aici. Unchi, mătuși, veri, nepoți, toți apropiații din neam au început să apară fără veste, uneori în grupuri, încât apartamentul părea gară. Toți intrau voioși:
Ei, Sanda, unde altundeva să ne vedem dacă nu la tine?
Sanda adică eu era invizibilă pentru ei, la fel și Emil. Ce conta că suntem proprietarii? Musafirii se simțeau ca la ei acasă.
După două veri de asalt familial, am rugat-o pe mama să ne returneze cheile. S-a supărat, m-a acuzat că mă dau mare și că mă distanțez de familie. I-am povestit lui Emil, care m-a îmbrățișat:
Doar știi câte chei sunt deja? Setul mamei nu rezolvă nimic. Dacă nu te deranjează, schimbăm ușa și punem o încuietoare nouă.
Nu m-a deranjat deloc. După o săptămână, am ascultat cum cineva încerca să deschidă ușa cu vechile chei. Am tăcut și nu am răspuns nici la apelurile de pe mobil.
Seara, mama m-a sunat furioasă, spunând că un văr dinspre tată a trebuit să doarmă în gară, așteptând trenul. Când am întrebat cine e, mi-a închis telefonul cu bipuri.
Au mai încercat și alții să ne cucerească casa, însă noua ușă a rezistat. Apartamentul e cu adevărat al nostru, nu o stradă de trecere.
Acum, mama nu ne mai vizitează din solidaritate cu neamurile. Încerc să fiu la fel de apropiată ca înainte, dar apartamentul nostru îl păstrăm doar pentru noi. E munca noastră, sacrificiul nostru.
Am observat că niciunul dintre neamuri nu și-a pus problema să urmeze exemplul nostru și să-și cumpere un loc la mare. Toți preferă să vină gata la noi. Ei, cine are, să împartă dar câteodată, limitele trebuie puse chiar cu cei mai dragi oameni.
Am învățat că uneori, pentru liniștea ta, trebuie să spui nu iar casa ta rămâne locul sufletului tău și al celor care o prețuiesc cu adevărat.
