Să-ți spun o poveste care m-a răscolit de când am auzit-o Ții minte pe Ancuța? Ei bine, nici ea nu prea avea amintiri clare cu părinții. Mama ei s-a stins de tânără, iar tatăl, răpus de grijile vieții, n-a putut să o crească singur. Într-o dimineață, a dus-o pe Ancuța la casa bunicii dintr-un sat din raionul Orhei, a lăsat-o sub poartă și s-a făcut nevăzut.
Bătrâna Mărioara, bunica ei, era prin livadă pe atunci. Doar ce-a auzit huruitul mașinii lăsate pe drum.
Cine-o mai fi pe la noi la ora asta?, a murmură ea mirată, ștergându-și palmele de șorț și ieșind la poartă.
Când deschide portița, dă peste biata Ancuța, cu ochii mari și umezi.
Vai de mine, ce făcuși, măi Marko? Măcar să fi dat de veste…, oftează bunica, luând copila de mână și ducând-o în casă. Seara aceea a fost grea. Moș Gheorghe, bunicul, a ajuns acasă pe la asfințit.
Marko a adus-o, nu-i așa?
Da. Fără vreun cuvânt. A lăsat-o sub streașină și s-a întors cu rabla din deal. Ce fel de om să facă așa ceva?
Au stat la gura sobei și-au mocnit fiecare la focul lor. Dar nu după mult timp, Ancuța a devenit lumina ochilor lor. Au crescut-o cu toată dragostea și-au învățat-o să fie vrednică, să râdă mult și să aibă inimă bună. Era spusa satului cât de tare seamănă cu răposata-i mamă același chip blând, aceleași mâini muncitoare.
După ce și-a terminat școala din sat cu note mari, într-o seară, moșul a privit-o lung:
Nepoata noastră e deșteaptă, să știi, Marioarico. Ce-ar fi s-o trimitem la Chișinău, la facultate?
Ai dreptate, Gheorghe. Fără carte, azi nu poți nici găini să crești, zău!
Au strâns din micile lor economii toți banii pe care îi strânseseră din vânzarea lapteleui la piață ori a ouălor și au trimis-o pe Ancuța la Facultatea de Economie din oraș. A luat-o pas cu pas, a tras tare și, după câțiva ani, s-a întors acasă cu diplomă de onoare.
Dar știi ceva? Inima ei tot la sat era. Nu s-a regăsit printre blocurile de la Botanica. S-a apucat de lucru: a tras un credit în lei moldovenești, a cumpărat un petec de pământ pe lângă sat, și-a strâns săteni vrednici și a ridicat din nimic o gospodărie cu de toate grâne, pomi, animale.
Dar oamenii gospodari-s tot mai puțini, așa că a dat anunț în Jurnal de Chişinău: Angajez oameni harnici, salariu bun și cazare inclusă!
Într-o zi, la poartă îi bate un bărbat prăfuit, cu părul încâlcit și haine peticite nici n-ai fi zis că-i mai e rudă. Se recomandă: Sunt taică-tău, Ancuța
Pendulă inima ei între revoltă și milă. Dar a înțeles repede că omul nu venea să ceară, ci doar să stea, să fie aproape. Nici el nu mai avea pe nimeni. L-a lăsat să rămână, chiar dacă i-au trebuit luni să și-l apropie iar.
De atunci, trăiesc împreună. El o ajută la gospodărie, iar Ancuța… ei bine, și-a iertat tatăl, în felul ei. Că omul, la anii bătrâneții, se teme cel mai tare de singurătate Ce zici, tu, a făcut bine Ancuța că l-a iertat?
