Jurnal, 17 martie
Am intrat în hol și m-am oprit din prima clipă, fără să-mi scot încă pantofii. Covorașul de la ușă era mișcat spre stânga, parcă cineva îl împinsese cu piciorul și-l pusese apoi la loc fără să se uite. Un detaliu, dar în apartamentul meu, detaliile stăteau exact așa cum le lăsam; doar așa puteam să respir liniștit.
Am pus plasa cu cumpărături pe comoda de lângă ușă, tot încălțat, și am ascultat. Liniștea era familiară, caldă, fără niciun zgomot străin. Totuși, înăuntrul meu a tresărit brusc, ca la atingerea apei reci.
Cheile au zornăit în palmă. Precis ale mele, grele, cu brelocul cumpărat de la Gara de Nord chiar atunci când m-am mutat aici, în sectorul acesta din Chișinău. Atunci mi se părea esențial să am un loc doar al meu, unde nimeni nu mă întreabă de ce tac sau de ce răspund la mesaje abia după o zi.
Mi-am scos pantofii, am pus geaca pe cuier, apoi am așezat plasa pe masa din bucătărie cu grijă. În apartament mirosea a detergent și a pâine proaspătă, de la Borș, din pungă. Totul era la fel, iar tocmai asta mă făcea să mă simt și mai agitat.
Apartamentul e mic, dar tocmai de aceea mi-e drag aici totul merge după ritmul meu. Aici nu eram fiul cuiva, nici băiatul cuminte de la serviciu, nici fostul iubit, nici vecinul pe care toți îl roagă să țină liniște după 10. Aici eram doar eu.
Dar și locul ăsta al meu avea găuri lăsate de compromisuri vechi. Când am venit, mama a insistat să țină și ea o pereche de chei, pentru orice eventualitate. Atunci am cedat, era mai ușor. Apoi, când încă locuiam cu Mihaela, fosta, a luat și ea chei, să-și ia lucrurile. Le-am dat, fiindcă nu aveam energie pentru conflicte. Și mai era doamna Ruxanda, vecina de jos cu motanul, căreia i-am dat odată chei să ude florile când am plecat la Orhei două zile. Cică mi le-a dat înapoi nu-mi amintesc sigur dacă le-am numărat.
Am scos telefonul din buzunar, am notat ceva în aplicația Notițe și l-am lăsat pe pervaz. Apoi am mers prin apartament, ca și cum aș fi verificat gazul și apa. Nici gaz nu aveam, doar plită electrică, dar reflexul mi-a rămas.
În dormitor, pledul era neted, fix cum lăsasem dimineața. În baie, prosopul la locul lui pe cârlig. M-am oprit la dulap, am deschis ușa. Pe raftul de sus cutia cu acte, lângă ea un portfard mic. Totul în regulă.
Am revenit la bucătărie și abia atunci am remarcat ce scăpase ochiului. O cană, simplă, albă, fără desen, pe uscător nu era cana mea. Mai înaltă, mai grea. N-am cumpărat niciodată așa ceva.
Am ridicat-o cu două degete, ca pe un obiect străin. Era uscată, dar în fund avea urme de ceai, un cerc maroniu abia vizibil. Inima mi-a bătut mai tare. Am pus cana la loc, apoi mi-am șters mâinile de prosop de parcă ar fi fost murdare.
Imediat au început să se învârtă gândurile: poate am adus-o de la birou și am uitat? Poate făcea parte dintr-un set vechi de la mama? Poate nu-mi amintesc. Mi-a venit rușine că bănuiesc. Rușine că mi-era frică de o cană.
Am scos pâinea, laptele și merele din plasă și le-am pus la locul lor, cu mișcări lente, ca un om care nu vrea să facă zgomot. Am stat apoi pe taburet și m-am uitat la ușă. Pe interior, pe cârligul mic pentru chei, erau doar cheile mele.
Seara, am stat mult timp fără să pot adormi. Auzeam uși trântite prin scară, pași pe hol, fiecare sunet se lipea în mintea mea de a mea ușă, de a mea yală. Forțam gândul la muncă, la ce am de făcut mâine, dar mintea revenea la cană.
Dimineața am făcut ceva ce altădată mi s-ar fi părut ridicol. Am luat un fir subțire de gri din trusa de cusut ascunsă în sertar și l-am întins între ușă și toc, jos, lângă linoleum. Am prins firul cu o bucată de bandă adezivă. Am închis ușa, am încuiat de două ori, am verificat clanța.
La birou, simțeam mereu nevoia să mă uit la ceas. Parcă aș fi lăsat acasă fierul de călcat pornit, deși nu-l folosesc de săptămâni.
Seara, am intrat direct ghemuit în hol. Firul era rupt. Nu fusese scos cu grijă, era rupt clar, semn că cineva chiar a deschis ușa.
Am rămas câteva secunde pe vine, amețit de zgomotul propriei sângeri în urechi. M-am ridicat, mi-am scos pantofii, am trecut în bucătărie. Cana, acum era pe masă, lângă chiuvetă, nu pe uscător.
M-am apropiat de fereastră. Era deschis geamul de sus, deși eram sigur că eu îl închisesem, pentru că îmi ținusem acolo telefonul și nu voiam să-l pierd.
Am închis fereastra, mâinile mi-au transpirat.
Seara aceea am sunat-o pe mama. Nu fiindcă eram sigur, ci pentru că nu mai puteam ține totul pentru mine.
Mamă, ai intrat la mine în ultimul timp? am spus, încercând să-mi țin vocea calmă.
A tăcut, și am simțit că am nimerit.
Eu? a râs scurt. De ce aș face-o? Eu nici nu stau în oraș.
Ai cheile, i-am amintit.
Da, normal, le ții pentru orice situație neprevăzută.
Știu. Dar în casă nu mai găsesc lucrurile cum le-am lăsat. Și ușa… m-am oprit, parcă mi-era rușine de ce zic.
Îți faci gânduri inutile, ești obosit, a zis mai blând. Poate Ruxanda, nu i-ai dat tu cândva?
Acum nu i-am dat, am răspuns.
Atunci sună și întreab-o. Sau schimbă yala, dacă te liniștește. Numai nu face din asta un capăt de țară.
Cuvintele ei nu face tragedie m-au apăsat. M-a cuprins o iritare rece, mocnită, nu furie. M-am despărțit repede și am lăsat telefonul cu fața în jos.
A doua zi, am dat peste Ruxanda la lift. Avea o pungă de Whiskas și zâmbea.
Bună, ai fost ieri acasă? a zis familiar.
Am fost la muncă. De ce?
Nu mare lucru am auzit pași pe hol, poate instalatorii, că iar umblă în subsol.
Am dat din cap, deși știam că instalatorii cu greu urcă la etaj fără să anunțe. S-a urcat în lift, ușile s-au închis, eu am rămas pe palier, simțindu-mă deodată mic și singur ca niciodată.
N-am mai vrut să aștept. Seara, înainte de culcare, am pus cana străină într-o pungă și-am băgat-o sub chiuvetă. Nu am aruncat-o, parcă mi-ar fi fost teamă să recunosc că a fost cineva aici. Voiam dovadă, nu gest brav.
În ziua următoare am făcut alt experiment. Am luat o hârtie subțire, am pliat-o, și am băgat-o între ușă și toc, sus, să stea încleștată. Dacă deschidea cineva, cădea.
Am plecat spre serviciu ca de obicei. Chiar m-am străduit să par relaxat; am zâmbit și-am răspuns la glumele colegilor, dar în mine răsuna obsesiv: cine și de ce?
Seara, hârtia nu mai era la loc. Am găsit-o mototolită în hol, călcată.
Am deschis-o; urma de talpă era clară.
Atunci m-a lovit: nu era paranoia, cineva chiar intrase.
M-am așezat pe comodă, mi-am scos cheile și m-am uitat la ele ca la ceva ce nu-mi aparține. Mi-am amintit cât de ușor am dat acces, doar ca să nu supăr sau să fiu băiat bun.
Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe fostul, Alexandru. Degetele îmi tremurau, dar când a răspuns m-am străduit să par calm.
Salut, am o întrebare directă: mai ai chei de la apartament?
A tăcut.
Ce chei? îmi răspunde după o pauză lungă, prea lungă ca să nu ascundă ceva.
De la mine.
Ți le-am dat! Ce, crezi că mă plimb pe la tine?
Nu cred nimic, întreb doar. Cineva a deschis ușa.
Poate maică-ta, a zâmbit telefonic. I-a plăcut dintotdeauna să știe tot.
M-a străbătut un frig: cu câtă ușurință folosea cuvântul control, de parcă ar fi glumă.
Poți veni să-mi spui asta în față?
Acum? Am treabă.
Deci, ai sau nu cheile?
Nu! a spus sec. Și, apropo, tu ai fost mereu… s-a oprit.
N-am așteptat, am închis. Cuvintele nespuse le știam deja: apăreau totdeauna când încercam să trasez o limită.
Am sunat-o iar pe mama. De data asta nu am mai întrebat, ci am spus:
Mamă, știu că a intrat cineva. Am pus hârtie la ușă și a căzut.
Și ce dacă, poate a căzut de la curent, a spus prea repede.
Curentul nu lasă urme de talpă, i-am zis.
De data asta pauza a fost și mai lungă.
Am intrat eu o dată. Nu te supăra.
În sufletul meu a pocnit ceva, ca o broască la ușă.
De ce?
Nu răspundeai la telefon de două zile, a spus mama. M-am îngrijorat. Am venit, am sunat, nu deschideai. Am crezut că poate ți-e rau. Am intrat am văzut că nu ești. Ți-am lăsat o supă, în frigider. Am plecat.
Mi-am imaginat-o cum intră în bucătărie, deschide frigiderul, pune caserola cu supă, ca acasă la ea. Cum mută covorașul cu piciorul. Cum decide să deschidă geamul să iasă aerul închis.
Puteai să suni din nou, i-am zis.
Te-am sunat! Nu răspundeai. Eu sunt mama ta. Eu nu sunt străină.
Acum! Deci așa, nu e străină. Asta le dă dreptul la tot.
Ai încălcat spațiul meu, am zis încet. Ai intrat fără consimțământ.
Ce spui acolo? N-am furat nimic, era jignită.
Nu-i vorba de furat, am spus. Ci de faptul că aici e locul meu. Și mi-este frică când nu știu cine intră.
Ție îți e frică de mine? a spus parcă lovită.
Am închis ochii. M-a cuprins milă, rutinară, ca un reflex. Voiam să mă retrag, să zic că am greșit, să o liniștesc. Dar în mine a apărut și oboseala, oboseala de a fi mereu cel care renunță la graniță.
Nu de tine ca om, am spus. Mi-e teamă pentru că ai decis în locul meu. Puteai să îmi scrii, să aștepți. Dar ai ales să deschizi.
N-am vrut să te neliniștesc, a spus mai domol. Oricum ai fi devenit agitat.
Sunt oricum, i-am răspuns.
A tăcut. În liniștea aia i-am auzit respirația, familiară, și tocmai asta mă durea cel mai tare.
O să schimbi yala, nu? a zis cu oarecare răceală.
Da, am spus.
Ei, schimb-o. Dar să nu zici că n-am vrut să te ajut.
N-am mai zis nimic. Doar pa și-am închis.
După discuție, am stat mult la bucătărie. Punga cu cana străină sub chiuvetă, dar proba adevărată era alta: cât de ușor mama a intrat și cât de repede a justificat totul drept grijă.
Mi-a venit să plâng, dar nu am putut. Simțeam că m-am întărit pe dinăuntru, dar cu prețul pierderii unei călduri.
A doua zi am luat liber. Am sunat la un service de schimbat yale și am fixat pentru seară. În drum spre piață, am cumpărat un cilindru nou și-un lanț pentru ușă. L-am ales ferm, fără să clipesc. Era o treabă concretă, cu pași clari.
Până să vină meșterul, am făcut curățenie. Nu pentru impresie, ci fiindcă mă liniștea. Am șters masa, am strâns haine, am dus gunoiul. Am scos și punga cu cana, am pus-o pe masă. M-am decis: i-o dau mamei, dacă mă va întreba concret ce n-a stat la loc. Dar nu acum.
Meșterul a venit punctual, a scos butucul vechi, mi-a arătat cum merge cel nou. Am ținut vechile chei în palmă fierul acela nu mai deschidea nimic.
S-a rezolvat. Acum, doar aceste chei merg, a spus.
Am plătit 170 de lei și am băgat una în portofel, alta pe cuier, a treia în cutia cu acte pe raftul de sus. Nu mai dau nimănui.
Seara, mama a dat un mesaj: Ești acasă?
Mi-am amintit fiorul vechi, reflexul să mă scuz. Am răspuns: Sunt. Dacă vrei să vii, te rog să-mi spui dinainte. Îți deschid eu.
Răspunsul a venit după o vreme: Bine. Atât.
Am stins lumina în bucătărie, am mers la ușă. Lanțul nou strălucea. L-am pus, am încuiat, am tras lanțul. Simplu, dar definitiv.
Am ascultat scara. Dincolo de ușă, oameni vorbeau, se trânteau uși, zornăiau chei. Zgomote normale, nu amenințări. Erau, pur și simplu, viețile altora.
În noaptea aceea am adormit cu umerii relaxați pentru prima dată. Încrederea nu s-a întors; era undeva, între cuvintele mele și bine-ul mamei. Dar granița a apărut, limpede ca un zăvor nou care a făcut clanc și a stat la loc.
Morala? Oamenii foarte apropiați uita deseori că și cei dragi au nevoie de spațiu pe care să-l simtă doar al lor. Am învățat că granițele, oricât de vinovăție ar aduce, sunt singura formă de tihnă pentru sufletul meu.
