Soția mea a crescut într-o familie frumoasă, plină de dragoste, cu părinții ei. Dar când tatăl meu socru a împlinit 57 de ani, din păcate, mama soției mele a trecut la cele veșnice. Firește, pentru socrul meu a fost greu să depășească o asemenea tragedie. De aceea am hotărât să vindem apartamentul lui, să împărțim banii între familia noastră și familia fratelui soției, iar pe socrul meu l-am luat la noi acasă până își revenea, să nu fie singur. Așa am făcut.
M-am gândit că într-un maxim de șase luni, socrul meu o să își caute o casă și o să se mute la casa lui, dar nu. I-a plăcut tare mult la noi. La plata facturilor, mâncare, nu contribuie nici cu un leu. Eu gătesc, îi spăl hainele, îi curăț camera. Socrul doar merge la serviciu. Viață de spa, zic!
Așa a rămas la noi vreme de 11 ani. După aceea, a început să ne spună mereu ce să facem și cum să facem. Atunci ne-am hotărât să îi cumpărăm o casă aproape de oraș, să aibă unde să stea singur. Este un om înalt, sănătos, se descurcă singur.
I-am luat casă și am pus tot ce trebuie ca să poată trăi acolo. Socrul a început să se plângă ba de inimă, ba de alte probleme, doar ca să nu plece de la noi. Dar mie nu-mi mai trebuie așa griji. M-am săturat…
