Nu mă pot abține să nu vărs o lacrimă. De-atâția ani, am fost tratată ca o bonă la tarif redus.
Au trecut unsprezece ani de când fata mea s-a măritat. M-am înțeles din prima clipă cu ginerele chiar părea băiat deștept, domn la locul lui și suficient de politicos să-ți dai bună ziua cu zâmbetul pe buze. Când Lenuța a devenit soția lui Sorin, nici că puteam spera la mai mult. Un an mai târziu am prins și statutul de bunică ia să mă vezi atunci, cu zâmbetul până la urechi! Cum tocmai ieșisem la pensie din cauza sănătății șubrede, fata mea s-a gândit că ar fi numai bine să ne adunăm cu toții sub același acoperiș. Mi-a spus că va avea nevoie de ajutor să crească plozii. Am acceptat bucuroasă propunerea și m-am mutat la ei.
Vreo zece ani n-am stat locului nicio clipă. Am tocat zarzavat, am spălat hăinuțe, am lustruit parchet și am cotrobăit până-n ultimul colțișor de dulap totul ca să le fie lor bine, să poată merge la serviciu liniștiți fără grija casei. Și tocmai când credeam că am găsit echilibrul în familie… au venit cu vestea ca un duș rece.
Se duc în concediu cu copiii. Fără mine! Vor, chipurile, o pauză de la prezența mea. Zece ani le-am ținut loc de bonă, iar acum mi-au dat liber cu zâmbetul pe buze. Cum să nu lăcrimezi un pic, când ți se pare că tocmai ai devenit un taburet în plus prin casă? Asta e, doamne-ajută, dar nu se găsește nimeni să-mi spună și mie, măcar în glumă, să-mi fac și eu bagajele de vacanță?
