Bunicule, de ce te suni mereu chiar pe tine însuți în fiecare zi?
Micul nepot văzuse de mult această ciudată obișnuință a bunicului: în fiecare dimineață.
Bătrânul se așeza în fotoliul său preferat, lua telefonul vechi cu disc și forma propriul său număr de acasă.
Lăsa să sune de două ori, apoi închidea încet receptorul, ca într-un ritual.
Bunicule, de ce faci asta? întrebă într-o zi copilul, prea curios ca să se mai abțină.
Bunicul zâmbi, dar în ochii lui apăru acea tristețe liniștită și adâncă, ce vine de departe.
Pentru că, atunci când bunica ta trăia mă suna în fiecare zi, la această oră.
Și chiar dacă știu că acum nu mai răspunde nimeni când formez numărul, parcă încă o aștept.
Nepotul a tăcut. Nu a găsit cuvinte.
A doua zi, la aceeași oră, nepotul a format pe ascuns numărul de acasă, cu grijă să nu-și dea seama bunicul.
Bătrânul a ridicat receptorul mâinile îi tremurau ușor
Și de cealaltă parte a firului a auzit vocea care, acum, îi era cea mai dragă:
Bunicule am vrut doar să știi că tot există cineva care te așteaptă, în fiecare zi, la aceeași oră.
Uneori, dragostea nu moare.
Doar își schimbă glasul.
Și pentru a renaște uneori are nevoie de un telefon simplu, la momentul potrivit.
Așa învățăm că iubirea adevărată rămâne, chiar dacă chipurile și vocile se mai schimbă, iar căldura unui gest mic poate ține vie speranța în suflet.
