Jurnal personal 3 iunie
Adu, fă, rezolvă, ocupă-te parcă aud aceste vorbe în capul meu de când mă știu. M-am săturat până peste cap. La 54 de ani, am hotărât: voi divorța.
Dimineață devreme, m-a sunat Cornelia, vecina de la trei, și m-a întrebat, cu voce scăzută:
Anișoara, ai auzit ce a făcut vărul tău Ion?
Nu, Cornelia, ce s-a mai întâmplat iar?
Se zice prin bloc că soția lui, Ileana, vrea să divorțeze. La 54 de ani, după 30 de ani împreună…
Vestea asta m-a lăsat fără grai. Îi știu, păreau o familie cuminte, tipic moldovenească. Ion nu punea gura pe băutură, e pensionar, cu nouă ani mai vârstnic decât Ileana. Au trei copii mari, fiecare la casa lui, și deja cinci nepoți care vin, din când în când, la masă duminica. Și, dintr-o dată, Ileana spune gata.
Am crezut că e o confuzie. Am sunat-o pe Ileana direct și am chemat-o la o plimbare pe aleea mare din parcul Valea Morilor. S-a așezat pe bancă și mi-a destăinuit tot…
Anișoara, nu mai pot. Parcă am trăit toată viața ca o veveriță într-o roată. Am muncit la fabrică, el la fel, dar după serviciu Ion se punea pe canapea, aprindea televizorul sau pleca cu băieții la o bere sau la pescuit. Eu, în schimb, ajungeam acasă și începea a doua tură: spălam hainele, făceam mâncare, pregăteam pachetul pentru copii, că după școală tot veneau lihniți. Curățenie, vase, aspirator Ion e obosit, copiii au teme sau repetiții de dans popular. Și mereu, mereu, treburile mi se adunau.
Tot speram că, odată cu trecerea anilor, vo fi mai ușor. Dar m-am înșelat. Copiii au plecat, Ion a ieșit la pensie, dar eu n-am stat. Tot eu făceam totul prin casă.
Acum, Ion e ori pe lacul de la Ghidighici cu vârful undiței, ori stă acasă, dar niciodată nu face ceva util. Mereu așteaptă să vin eu de la lucru și să le rezolv pe toate.
Ultima picătură a fost când am răcit. Am stat chircită sub pătură, iar când Ion a venit de la pește, nici nu m-a întrebat cum te simți, ai nevoie de ceai?. S-a dus direct la frigider și-a început să se răstească: Nu ai gătit nimic?! Măcar niște cartofi puteai da în clocot, nu-i mare lucru!
I-am spus apăsat: Dacă nu-i greu, fă tu, Ion. Și atunci mi-a răspuns:
Ce rost are să mai am nevastă dacă trebuie să gătesc singur?
A fost picătura care a umplut paharul. Am spus clar: Nu mai pot. Divorțăm. Împărțim apartamentul din Buiucani și trăim separat. Măcar o vreme să simt că fac ceva pentru mine.
Copiii nu pot să accepte. Zic că-l las singur, nu se descurcă, poate nici nu va mânca cum trebuie, cine știe, poate se pierde.
Dar nu-mi mai pasă. Ion s-a ars singur. N-a avut grijă, n-a apreciat. Să simtă cum e cu adevărat.
Asta e. Poate într-un timp se liniștesc lucrurile, dar văd că Ileana e hotărâtă și tare pe poziție.
Eu am dubii. Nu-i ușor să stai singur la bătrânețe, mai ales la noi, unde lumea te judecă ușor.
Tu ce-ai face în locul meu?
