Pe ai mei părinți îi știu doar din poze vechi, din albumul de familie. Mama a murit când m-a născut, iar tata, după ce-a pierdut-o pe ea, nici n-a vrut să mă vadă. S-a lepădat de mine, pur și simplu. Norocul meu a fost să mă ia bunicul din maternitate și de atunci el mi-a fost și mamă, și tată.
Bunicul nu putea să renunțe la serviciu, așa că a angajat o doamnă ca să aibă grijă de mine cât era el la muncă. Mai târziu, totul a devenit mai ușor pentru el, căci am început să merg la grădiniță. Anii au trecut repede și eu cu bunicul mereu ne-am înțeles bine, nu ne-am certat niciodată, mereu am găsit calea de mijloc, chiar și când eram eu adolescentă și rebelă. Tot timpul am fost recunoscătoare că am avut pe cineva aproape. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă nu-l aveam.
Recunoștința mea cea mare era să-l ajut mereu prin casă și să-nvăț bine la școală. Era tare mândru că nepoata lui era dată la toate olimpiadele și concursurile sportive.
El mi-a ajutat să-mi găsesc și drumul în viață. Mereu am fost pasionată de biologie, dar nu știam pe ce să pun accentul, așa că m-a prezentat unui prieten de-al lui, un medic tare respectat. După discuția cu el, am simțit că asta vreau cu adevărat.
Toți anii de facultate am tras tare. Practica am făcut-o la unul din cele mai bune spitale din Chișinău. N-a fost deloc ușor, dar mi-am văzut de drum și am ajuns să mă specializez în neurochirurgie!
Imediat după ce am terminat, m-a contactat directorul unui spital privat renumit și mi-a oferit un post. Cum era să refuz? De acolo au început și perioadele de muncă intensă și operațiile grele și mă mândresc că n-am avut niciun eșec. După un an, am început să țin cursuri, pentru că și medicii cu experiență voiau să mă asculte. După încă trei ani, numele meu a ajuns cunoscut și pe plan internațional, așa că nu ne-am mirat, nici eu, nici bunicul, când am primit o ofertă de job de la un spital de top din America. După ce am pus totul în balanță, ne-am zis că merită să încerc.
Așadar, ne-am mutat în SUA. Dar bunicul n-a stat mult cu mine acolo i se făcea dor mereu de casă și până la urmă s-a întors acasă, în Moldova. Cred că m-aș fi dus și eu cu el dacă nu-l întâlneam aici pe iubitul meu. L-am cunoscut pe Toma la unul dintre seminariile mele; el era chirurg la alt spital. La început am fost doar prieteni, apoi am ieșit la întâlniri, iar după o vreme am început să locuim împreună. Am stabilit să facem nunta acasă, la Chișinău, pentru că-mi doream ca bunicul să mă conducă la altar. Când am vrut să-l conving să revină în America doar pentru nuntă, a fost categoric: Fata mea, vreau să rămân acasă. Anii mei sunt numărați și vreau să fiu alături de pământul meu.
Într-o zi, pe când jucam toți trei remi și beam ceai cu dulceață, primesc un apel de la tatăl meu după atâția ani Mă felicită pentru nuntă, chipurile, dar eu i-am spus direct să nu-mi mai spună povești, ci să zică franc ce vrea. A răspuns fără rușine:
Vreau bani, fata tatei! Acum trăiești ca o regină cu străinul ăla bogat și te scalzi în euro! Ce-ți pasă să-mi dai și mie ceva?
N-am mai suportat și i-am închis imediat, apoi l-am blocat de tot.
Nici nu-mi pot imagina de unde a avut tupeul să mă sune după ce m-a abandonat și să mai și spună că suntem familie.
Eu am doi oameni dragi în lume bunicul și Toma. Pentru ei aș face orice. Dar pentru tata, să fim serioși, nu simt nimic. El nu mai e nimeni pentru mine.
