„Doamnă, eu sunt cineva, nu am timp să stau la coadă ca matale!” Și ce s-a întâmplat apoi l-a făcut …

Doamnă, eu sunt cineva, nu am timp de pierdut ca dumneata!
Ce a urmat însă l-a făcut să roșească de rușine în fața tuturor.

Holul Spitalului Municipal din Chișinău miroase a spirt și oboseală.
Pe un scaun din plastic, o femeie cu chip blând și îmbrăcată simplu ține strâns la piept poșeta de culoare închisă, de parcă acolo și-a pus întreaga speranță, dar și toate grijile.
Soarele abia răsare peste oraș.
De la 7 dimineața femeia stă aici, cu ochii la ușa medicului. Drumul a fost lung a venit tocmai din Soroca, pentru consultație. Nu se plânge. Nu bombăne. Doar se uită din când în când la ceas și răsuflă adânc.

Pe hol, câteva persoane: un bărbat cu ghips la mână, o fată tânără, cu ochii umflați de nesomn, și o mamă care-și ține bebelușul adormit în brațe. Tăcere și resemnare. Priviri care spun tăcut: Doamne-ajută, să trecem cu bine

Din capătul coridorului apare el.
Un domn în vârstă, cam la 75 de ani, cu o ținută ce nu trece neobservată. Palton bej impecabil, baston cu mâner de argint, pălărie de lână.
Merge fără grabă, dar fiecare pas cere loc, ca și cum toată lumea i-ar datora ceva.

Nu salută. Nu privește pe nimeni.

Pășește direct la ușa cabinetului, trăgând de clanță cu o siguranță a omului care e obișnuit că i se cuvine totul.
Atunci femeia se ridică încet, cu calmul acela rar și demn al oamenilor simpli.

Domnule… e rândul meu, aștept de la 7 dimineața. Sunt de la Soroca, am făcut drum lung.

Bătrânul o privește scurt, ca pe cineva neînsemnat.

Doamnă, eu sunt cineva! Nu pot să pierd timpul ca dumneata!

Vocea lui sună și mai tăios:

La vârsta asta și după tot ce am muncit în viață, am învățat că timpul e cel mai scump. Învățați și dumneavoastră să nu vă irosiți așteptând!

Ochii femeii se umezesc, nu de supărare pentru locul pierdut, ci de umilință.
Tot holul rămâne mut.

Deodată, ușa cabinetului se deschide brusc.

Iese medicul un bărbat la vreo 50 de ani, cu halatul peste cămașă și ochii obosiți după o noapte de gardă.

Ce se întâmplă aici? întreabă.

Bătrânul face un pas înainte, împăunat.

Domnule doctor, aștept la consult, să intru chiar acum, vă rog. Nu am timp!

Medicul îl privește preț de câteva clipe. Își mută apoi privirea spre femeie.

Sunteți doamna care a venit de la Soroca?

Da, răspunde ea, abia stăpânindu-și vocea. Stau aici de dimineață.

Doctorul oftează, apoi se întoarce spre bătrân.

Domnule… vă cunosc.

Bătrânul tresare, un pic mulțumit de recunoștință.

Ați fost profesorul meu la liceul Gheorghe Asachi.

Un murmur ușor trece printre cei de pe hol.

Medicul continuă, fără a zâmbi:

Țin minte mereu o lecție pe care ne-o predați an de an: Valoarea unui om nu se hotărăște după haine sau funcții, ci se vede în respectul pe care îl arată față de cei mai slabi.

Bătrânul clipește des, pălăria abia i se mai ține pe cap.

Medicul se apropie și, cu o voce caldă și totuși fermă, îi spune:

Azi… nu ați fost cineva. Astăzi ați uitat un lucru esențial: să fiți OM.

Bătrânul se face mic, fața i se îmbujorează.
Cei de pe hol tac, dar fiecare privire greu îi apasă umerii.

Doctorul deschide larg ușa:

Doamna intră prima. E rândul dânsei.

Femeia pășește înăuntru, cu ochii plini de lacrimi pe care încearcă să și le ascundă, dar capul sus.

Bătrânul se lasă jos lângă perete. Nu mai are nimic de zis.
Și-a găsit, tăcut, locul printre ceilalți și așteaptă.

Poate pentru prima dată în multă vreme, bătrânul înțelege cu adevărat: să fii cineva nu înseamnă să treci peste alții, ci să-i respecți.
Nu după câți bani ai ori câți te salută pe stradă, ci cât suflet pui în gesturile simple.

Când îi vine rândul, intră tăcut.

Înainte de orice altceva, spune șoptit:

Domnule doctor… îmi pare rău pentru ce am zis!

Medicul zâmbește, de data asta cu blândețe:

Niciodată nu-i târziu să fii OM, domnule. Adevărata valoare nu se aude în glas, se vede în fapte și în respectul față de aproapele tău.

Poți să fii cineva pentru lume și totuși să rămâi mic dacă nu ai omenie.
Și invers: chiar dacă ești modest și tăcut, poți fi un uriaș prin demnitate.

Tu ce ai fi făcut în locul doamnei? Dar în locul doctorului?

Dacă povestea asta ți-a ajuns la inimă, dă-o mai departe.
Poate exact cine trebuie să o citească azi, o va face!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eleven + 14 =

„Doamnă, eu sunt cineva, nu am timp să stau la coadă ca matale!” Și ce s-a întâmplat apoi l-a făcut …
A Doua Oară Are Întotdeauna Valoare — Mamă, nu vreau să merg la bunica! — a strigat micuța Beatrice, de șapte ani, încercând să scape din brațele mamei. — Ea nu mă iubește! Îl iubește doar pe unchiul Mihai! — Beatrice, nu mai spune prostii — i-a răspuns Carolina, obosită, încheindu-i haina. — Bunica îi iubește pe toți nepoții la fel. — Nu-i adevărat! — fata bătu din picior. — Ieri i-a dat înghețată lui Andrei, băiatul mătușii Sofia, iar mie nu mi-a dat nimic! — Poate că aveai durere în gât? — a încercat Carolina să explice. — Nu! Pur și simplu nu mă place pentru că nu sunt fata fiului ei! Carolina s-a oprit cu peria în mână. Cum de putea un copil de șapte ani să înțeleagă așa ceva? Cine îi spusese? — Beatrice, cine ți-a spus asta? — Nimeni — fata s-a întors spre fereastră. — Mi-am dat seama singură. Andrei zice că tati al lui și tati al meu sunt frați. Și eu știu că tati al meu nu-i tati cel adevărat. Tati adevărat stă departe. Carolinei i s-a strâns inima. S-a așezat lângă fiica ei pe canapea. — Beatrice, ascultă-mă cu atenție. Tati Ion este tatăl tău adevărat. Te iubește mult, are grijă de tine de când aveai doi ani. Și bunica Margareta te iubește. — Atunci de ce mereu îl laudă pe Andrei și pe mine mă ceartă? — ochii fetei s-au umplut de lacrimi. Carolina nu găsi cuvinte. Pentru că Beatrice avea dreptate. Soacra ei chiar făcea diferență între fiica ei și nepotul fiului cel mare. — Dragă, e târziu — a intrat Ion în cameră. — Beatrice, îmbracă-te repede, că bunica ne așteaptă. — Nu vreau să merg! — a plâns iar Beatrice. — Ea nu mă iubește! Ion s-a uitat nedumerit la soție. — Ce s-a întâmplat? — Îți spun mai târziu — a șoptit Carolina. — Beatrice, te îmbraci. Mergem toți împreună. Au mers la parc în liniște. Beatrice își târa picioarele, suspinând. Ion căra un sac cu cumpărături pentru mama lui, iar Carolina era cu gândul la vizita ce urma. Margareta fusese mereu dificilă. Când Ion le-a prezentat pe Carolina și pe Beatrice, pe atunci de doi ani, soacra i-a primit cu răceală. — De ce te complici cu un copil care nu-i al tău? — îi spunea fiului — Găsește-ți o fată cuminte și fă-ți copiii tăi. Dar Ion a rămas neclintit. O iubea pe Carolina, și pe Beatrice ca pe copilul său. S-au căsătorit, el a adoptat-o legal și i-a dat numele său. Margareta a acceptat, dar n-a putut iubi nepoata ca pe un „adevărat nepot”. Mai ales când fiul cel mare, Radu, i-a făcut un nepot „de sânge” — Andrei. — E cineva acasă? — a întrebat Ion, bătând la ușă. — Sunt, sunt — a răspuns Margareta dinăuntru. — Intrați. Margareta a deschis ușa și și-a îmbrățișat fiul. — Dragul mamei, mi-a fost dor de tine! — l-a sărutat pe obraz și i-a făcut semn Carolinei. — Bună, Carolina. — Bună ziua, doamna Margareta. — Unde-i nepoțica mea? — a întrebat bunica, văzând-o pe Beatrice ascunsă după tată. — Sunt aici — a murmurat fata. — Intrați, luați loc — i-a condus în sufragerie. — Ce mai faceți? Ion, ai slăbit? — Nu, mamă, sunt bine — a râs el. — Carolina gătește foarte bine. — Asta-i bine. Și Beatrice, cum merge la școală? Note bune? — Merge bine — a bombănit fata. — Beatrice, răspunde-i frumos bunicii — a dojenit-o Carolina. — Las-o — a ridicat Margareta mâna. — Copiii sunt copii. Andrei a luat ieri un șase la matematică. Radu a stat cu el să învețe. — Beatrice doar de nota zece la matematică ia! — a zis mândru Ion. — Foarte bine — a lăudat-o sec bunica. — Radu vine astăzi cu Andrei. De mult nu ne-am văzut toți. Carolina a văzut cum fața lui Beatrice s-a întunecat. Știa că bunica se bucură mai tare de un nepot decât de celălalt. — Mamă, ții minte când am venit luna trecută și Beatrice a recitat o poezie pentru tine? — a întrebat Ion. — Țin minte — a răspuns Margareta. — Era frumoasă. — Vrei să-ți spun una nouă? — s-a oferit Beatrice timidă. — Sigur, hai spune. Fetița s-a ridicat în mijlocul camerei și a început să recite o poezie de primăvară. Carolina vedea cât se chinuia să îi facă pe plac. — Bravo — a aplaudat-o la final bunica. — Acum mergi să te speli pe mâini, că mâncăm. Beatrice a ascultat, iar Carolina a rămas în bucătărie să ajute la masă. — Doamna Margareta, pot să vorbesc cu dvs? — a șoptit. — Despre ce? — Despre Beatrice. E supărată că simte că o tratați altfel. Soacra a trântit o farfurie pe masă. — Nu știu la ce te referi. — Ba știți. Copiii simt totul. Beatrice a plâns azi că nu vrea să vină aici. — Și ce-i fac eu? — s-a înfuriat Margareta. — Îi dau de mâncare, o chem aici. Ce vrei mai mult? — Dar vede diferența. Cu Andrei îl îmbrățișați, îl răsfățați, îi dați cadouri. Pe Beatrice n-o alintați deloc. — Pentru că nu e a mea! — a izbucnit bunica. — Eu n-am născut-o! Are bunica ei, să aibă grijă de ea! — Doamna Margareta, Beatrice nu are nicio vină că nu e fiica lui Ion. E nepoata dvs. de cinci ani. El a adoptat-o legal, i-a dat numele său. — Sunt doar hârtii — a dat ochii peste cap Margareta. — Sângele apă nu se face. Andrei e nepotul meu, iar ea… o fină. Carolina a simțit un nod în gât. — Deci niciodată n-o să-mi iubiți fata? — De ce s-o iubesc? Când veți avea copii ai voștri, atunci mai vorbim. Chiar atunci, Beatrice a intrat în bucătărie. — Mamă, de ce zice bunica că sunt fină? — a întrebat, cu voce tremurată. — Eu sunt nepoată! Carolina a înțeles că auzise tot. Margareta s-a înroșit. — Beatrice, mergi la tati — a rugat-o Carolina. — Nu vreau! Vreau să știu de ce bunica nu mă iubește! — Beatrice, ba da, te iubesc — a încercat Margareta. — Nu-i adevărat! Ați zis că sunt fină! Eu nu sunt fină, sunt fata lui tati Ion! Fata a ieșit plângând. Carolina și-a privit furioasă soacra și a plecat după ea. În sufragerie, Beatrice era pe canapea lângă Ion, plângând cu sughițuri. El îi mângâia părul, nedumerit. — Ce s-a întâmplat? — Mama dumneavoastră i-a spus lui Beatrice că e fină — a spus Carolina cu răceală. — Și nici nu ascunde asta. Ion s-a albit la față. — Mamă, e adevărat? Margareta a ieșit rușinată din bucătărie. — Dragul mamei, n-am vrut… Așa a ieșit. — Bunica a zis că nu sunt a ei — a plâns Beatrice. — Că eu am bunică a mea. Ion s-a ridicat. Carolina a văzut cum i s-a încleștat maxilarul. — Mamă, cum ai putut? — Dragul meu, eu doar… — Doar ce? La final, după multe lacrimi și vorbe grele, bunica Margareta a îmbrățișat-o pe Beatrice și i-a promis că de acum încolo o va iubi ca pe adevărata ei nepoată, iar din acea zi fetița nu s-a mai simțit niciodată singură în familie.