Cu o zi înainte de a mă căsători, logodnicul meu s-a stins din viață. Totul era pregătit. Rochia mea de mireasă era agățată frumos pe umeraș. Verighetele așteptau cuminți în cutiuța lor. Oaspeții confirmaseră prezența. Mâncarea era comandată, cofetăria făcuse deja tortul. În ziua aceea, el a decis să petreacă după-amiaza acasă la părinți, cu câțiva prieteni buni mi-a spus că vrea ceva liniștit, ca un rămas-bun de la burlăcie. N-a fost niciun chef mare, niciun exces: doar au stat, au discutat, au băut un pahar de vin și și-au povestit amintiri. Eu am rămas acasă și m-am ocupat de ultimele detalii pentru nuntă.
La ora 21:30, a sunat telefonul. Era unul dintre prietenii lui. Cu glas stins, mi-a spus că brusc lui Dragoș i s-a făcut rău și l-au dus de urgență la spital. Pe drumul spre Spitalul de Urgență din Chișinău, îmi repetam în gând că o să fie bine că poate a fost doar un șoc din cauza stresului pregătirilor sau epuizarea din ultimele săptămâni.
Când am ajuns la spital, m-au poftit într-o sală rece de așteptare. Nu a durat mult. A apărut un medic tânăr, care m-a abordat cu blândețe și mi-a cerut să mă așez. Atunci mi-a spus totul… Parcă nu-mi amintesc să fi țipat sau plâns. Îmi răsună în urechi sunetele holurilor sterile, becurile albe, mirosul de dezinfectant. Simțeam că ceva nu e la locul lui. Nu înțelegeam cum pot fi eu persoana căreia i se spune așa ceva. Că așa ceva e posibil să mi se întâmple tocmai mie.
A doua zi n-a mai avut loc nicio nuntă. A fost înmormântare. Casa noastră, care trebuia să fie începutul vieții împreună, a fost umplută cu coroane. Aceiași oameni care trebuiau să mă vadă în alb, au venit să-mi spună condoleanțe. Am împachetat rochia. Am anulat totul. Am învățat să răspund la telefon fără să știu ce să spun. Și a trebuit să repet la nesfârșit: nu, nu este o greșeală… da, e adevărat… da, coșciugul a ajuns în ziua dinaintea nunții.
Au trecut luni… apoi ani. Nu am mai încercat niciodată să intru într-o altă relație. La început, nici nu a fost o decizie conștientă. Doar că… nu puteam. De fiecare dată când cineva încerca să se apropie de mine, simțeam cum sufletul mi se închide în spatele unei uși grele. Nu știam cum să o iau de la capăt, când povestea mea se terminase înainte să înceapă.
Am rămas singură nu pentru că nu am avut ocazii, ci pentru că nu mai aveam curajul să-mi dau inima în mâinile destinului.
Au trecut douăzeci de ani de atunci. Mi-am pus viața în ordine în alt fel. Am muncit, am avut grijă de ai mei, am învățat să trăiesc cu mine însămi. N-am mai iubit niciodată în felul acela. El a fost ultima mea promisiune. Ultima mea visare împărțită cu cineva. După el, pur și simplu am învățat să-mi port dorul în tăcere.
Asta e povestea mea.
