Cristina stătea la măsuța ei de toaletă, privind vechea oglindă din lemn lăcuit. Își dădea cu ruj nuanța aceea de gem de vișine, exact cea despre care îi spusese odată Viorel că îi vine atât de bine. Anii trecuseră, iar la vârsta ei rar mai așteptai minuni. Și totuși, vedeți voi, tocmai când nu te mai aștepți, minunea se ivește. Pe o bancă, în stația de autobuz, într-o dimineață friguroasă de sfârșit de toamnă.
Atunci îl cunoscuse pe Viorel. Un gest simplu i-a făcut loc pe bancă și au început să stea la vorbă. Parcă se cunoșteau de o viață, deși trecuseră doar trei luni de când li se încrucișaseră drumurile într-o după-amiază cu miros de frunze uscate.
Azorel, tu ce zici? l-a întrebat Cristina pe motanul ce se tolănea tacticos pe pervaz, privind la vrăbiuțele din curtea blocului. Sunt frumoasă?
Pisoiul a mieunat încet, cu vocea lui caldă și gravă, aprobator.
Azorel era de cinci ani alături de Cristina. Îl luase de la un adăpost, într-o zi tristă, imediat după ce-l înmormântase pe soțul ei, Dorel. O să suferim împreună, îi spusese atunci motanului minuscul. Dar până la urmă nu au ajuns să sufere, ci să trăiască și să se învețe iarăși cu bucuria. Azorel era deștept, iubitor, prezent ori de câte ori Cristina avea nevoie de mângâiere. Dimineața o trezea ușor, cu lăbuța pe obraz, iar când casa răsuna de râsete, dădea și el târcoale printre picioarele Cristinei, împărțind veselia.
Telefonul a sunat, întrerupând liniștea din apartamentul mic de pe strada Mioriței.
Cristina dragă, am pornit deja către tine! vocea lui Viorel avea un ton de sărbătoare, plină de speranță. Azi punem totul la punct. Definitiv!
Bine, Viorele, te aștept, a răspuns ea zâmbind, inima tresărindu-i.
Astăzi Viorel urma să-i aducă cheile de la apartamentul lui din Constanța, aproape de faleză. Hotărâseră să locuiască împreună în locul acela luminos, aproape de mare. Cristina își imagina deja: dimineți cu cafea pe balcon, privind spre port, Viorel citind ziarul. Azorel, desigur, avea să-i însoțească; acolo ferestrele erau mai mari, așa că sigur avea să observe și mai multe păsări.
Azorele, ne mutăm! i-a spus ea motanului, care a sărit jos de pe pervaz ca să i se frece pe la picioare. Bineînțeles că te iau cu mine! Cum să plec fără tine?
În acel moment a sunat la ușă.
Viorel, îmbrăcat elegant, cu un buchet de crizanteme albe și un zâmbet larg, a pășit înăuntru.
Frumoasa mea! a rostit el, sărutând-o pe obraz. Ești pregătită pentru o viață nouă?
Pregătită, a zâmbit Cristina, invitându-l la bucătărie, unde imediat a pus de ceai. Viorel a scos teancul de chei și l-a așezat pe masă, ca pe un trofeu.
Azorel, simțind că ceva important se petrece, a venit agale, l-a mirosit pe oaspete, apoi l-a privit atent.
Viorel s-a încruntat, ezitând. Cristina, voiam să vorbim ceva serios. E vorba despre motanul tău…
Ce-i cu el? a întrebat Cristina, încordată.
Vezi tu, apartamentul e abia renovat. Și, sincer… eu am alergie la pisici. Nu aș putea locui cu el.
Cuvinte ca un duș rece. Cristina a rămas nemișcată, cu ceașca în mâini.
Deci vrei să renunț la Azorel?
Ar trebui să te gândești serios ce faci cu el. Eu, cu pisica în casă, nu pot.
Azorel îl privea pe Viorel cu ochi galbeni, inteligibili parcă ar fi înțeles totul.
După ce Viorel a plecat, lăsând cheile pe masă, Cristina a rămas pe loc. Azorel s-a suit la ea în poală, torcând liniștitor, cald. Ce să fac, Azorele? și-a întrebat prietenul blănos.
Aminitirile au năvălit: ziua în care l-a dus acasă, cât de mic fusese, cum îl hrănea din biberon, cum torcea la pieptul ei, mângâierea lui când sufletul îi era greu. Azorel îi fusese familie și alinare. Gândul că ar putea renunța la el era insuportabil. Încercă să se convingă că poate va găsi un stăpân bun, așa cum îi sugerase și Viorel… Dar inima i se zbătea a protest.
A doua zi, Cristina a trecut pe la tanti Ecaterina de la etajul unu, cunoscută pentru grija față de animalele blocului.
Tanti Ecaterina, știți pe cineva care ar dori un motan bun, blând? întrebase formal, cu un nod în gât.
Pe Azorel? Ești nebună? s-a mirat femeia. L-ai crescut ca pe copilul tău! Ce s-a întâmplat?
Mă mut, nu am voie cu animale în apartamentul cel nou… a oftat Cristina, rușinată.
Femeia a privit-o aspru: Ce legătură are o locuință nouă când e vorba de o prietenie adevărată? Eu nu vreau să aud de așa ceva, nu pot să te ajut, Cristina. Pentru mine, asta ar fi trădare.
Cristina și-a șters pe furiș o lacrimă și s-a întors acasă. Azorel a întâmpinat-o la ușă, lipindu-și capul de glezna ei. Știa, simțea greul din inima stăpânei.
Spre seară a sunat iar Viorel.
Ai rezolvat cu motanul?
Încă nu… caut o soluție.
Te-am rugat, nu vreau discuții sentimentale! Dacă nu ești hotărâtă, spune. Eu am nevoie de o femeie serioasă nu de cineva care se pierde pentru un animal!
Mai dă-mi timp să mă gândesc…
Bâzâitul liniștii în cameră după convorbire era umilitor. Cristina s-a uitat la Azorel: Oare nu are dreptate? Ești doar un motan. Iar el, un om în carne și oase… Poate e ultima mea șansă.
Dar cuvintele sunau străin, neadevărat. Inima ei refuza să le creadă.
În a treia zi a sunat-o cea mai bună prietenă, Maria.
Cristina, ce e cu tine? Ești tăcută și tristă…
Cristina nu s-a mai putut opri și a povestit totul: despre Viorel, Azorel, despre cât de greu îi era să aleagă. Maria i-a tăiat-o scurt:
Ascultă, draga mea un bărbat care te pune să alegi între el și motanul pe care-l iubești ca pe ochii din cap nu vrea, de fapt, decât să te schimbe după bunul plac.
Dar dacă ajung singură, Maria? Să nu mai am pe nimeni?
Dar nu ești singură! i-a amintit Maria. Îl ai pe Azorel, are și el suflet. Ai uitat?
Cristina a tăcut. Apoi, după ce au terminat convorbirea, s-a pus pe gânduri, stând pe fotoliu cu Azorel ghemuit la piept. Și-a vorbit singură, ca să-și audă decizia:
Dacă te dau, ai suferi, știu. Și eu aș suferi. Asta nu e fericire nu când te sacrifici de dragul altuia care nu te înțelege…
În noaptea aceea Cristina aproape că nu a dormit. A visat un coridor lung și întunecat, la capătul căruia stăteau Viorel și Azorel. Trebuia să-și aleagă drumul la cine să meargă?
A doua zi dimineață, devreme, pe când încă se scurgea aburul ceaiului, l-a privit pe motan.
Poate nu sunt pregătită de o nouă viață, poate rămân agățată de trecut… Dar inima mea îți e loială, Azorele. Și, oricât de mult aș încerca, nu pot să-ți întorc spatele acum.
Pe la prânz, Maria i-a dat iar telefon:
Ei, ce a zis sufletul tău azi? S-a liniștit?
Știu doar că nu pot trăda prietenul meu cu blană, indiferent cine oricât de insistent ar fi…
Atunci răspunsul e simplu!
Pe la două, Viorel a intrat pe ușă, sobru, cu o pungă mică de bagaje.
Te-ai hotărât? Ești gata? L-ai dat pe Azorel?
Cuvintele s-au lovit de calmul Cristinei.
Viorele, nu pot. Azorel rămâne cu mine. El e prietenul meu, fă parte din familia mea de cinci ani. Nu-l pot părăsi.
Dar eu cine îți sunt?! a răspuns Viorel, iritat.
Ești important, dar animalele nu-ți cer niciodată să alegi între ele și oameni. Tu mi-ai cerut asta…
S-a strâns cu motanul la piept.
Ești nebună, Cristina! Nu vei mai găsi unul ca mine!
Poate. Dar nici ca Azorel nu mai găsesc altul.
Viorel a plecat, trântind ușa după el. Cristina a rămas singură. În casă domnea liniștea binecunoscută.
A luat ceaiul, s-a așezat la masă, iar Azorel s-a urcat pe genunchii ei, torcând cu drag.
Uite-așa, Azorele, suntem, iar, noi doi.
Dar, de data aceasta, liniștea nu mai era apăsătoare. Ba chiar i-a cuprins o seninătate adâncă și o pace nouă: făcuse alegerea bună, nu trădase pe cel mai devotat prieten.
Timpul a trecut. A venit primăvara. Marchiza, primul ghiocel a apărit pe pervazul Cristinei, unde ea cultivase multe flori peste iarnă. Azorel, curios, explora noile plante, toarcând de mulțumire.
Cristina s-a reîntors la vechea ei ocupație lecțiile de pian, cu copiii din bloc. Ana-Maria, micuța vecină, și Matei, un adolescent plin de viață, au adus râsete și energie în casa ei. Într-o zi, Ana-Maria, fascinată de Azorel:
Doamna Cristina, pot să-l mângâi pe blănos?
Desigur, e prietenos.
Și Azorel, mai blând ca oricând, a acceptat mângâierile, iar casa s-a umplut de râsete vesele.
Într-una dintre zile, la ghenă, Cristina l-a întâlnit pe domnul Gavrilă, profesor pensionar de istorie, cocoșat de ani, dar cu ochi vii. Au vorbit despre ploaie și muzică, apoi despre animale.
E frumos bătrânul motan de la fereastra dumneavoastră… Am avut și eu cândva o cățelușă, Lily, a trăit șaisprezece ani cu mine…
Au vorbit mult și bine. Domnul Gavrilă s-a dovedit un om cald, calm, iubitor de povești. Și, peste doar câteva săptămâni, a devenit musafir nelipsit la ceai. Azorel l-a acceptat imediat, semn că era de încredere.
Primăvara aceea a trecut ca o clipă. Cristina s-a trezit că nu-i mai e teamă de singurătate. Acum știa: dragostea adevărată nu-ți cere niciodată să-ți trădezi prietenii. Cu Azorel torcând la sân, cu oameni sinceri prin preajmă și cu inima liniștită, Cristina a simțit pentru întâia oară în mult timp că e, în sfârșit, acasă, chiar dacă lumea întreagă ar fi uitat de ea. Pentru cei care te iubesc pur și simplu, nu ești niciodată cu adevărat singur.






