– Băiatul tău golește frigiderul de fiecare dată! – până la urmă n-am mai rezistat și i-am spus soți…

Băiatul tău golește frigiderul din temelii! am izbucnit, privind-o direct pe Gabriela, soția mea.

Frigiderul bâzâia trist, ca o bătrână mașină sovietică. M-am oprit înaintea ușii deschise, contemplând raftul gol unde, dimineața, trona o bucată zdravănă de plăcintă cu brânză și stafide.

Am cumpărat-o special de la brutăria aceea micuță din centru, în drumul spre casă de la serviciu.

În locul plăcintei, zăcea stingher un recipient de plastic, pe care Gabriela etichetase hrișcă. Pe lângă el jumătate de cutie de brânză de vaci degresată și un măr posomorât.

Am închis încet ușa, iar clinchetul mi s-a părut neobișnuit de puternic în liniștea apartamentului.

Din camera lui Radu, băiatul Gabrielei, răsunau surd sunetele unui joc pe calculator.

Dănuț, stai și veghezi la frigider, sau cum? am auzit vocea Gabrielei pe la spate.

Trecând pe lângă mine, ținea în mână o cană cu ceai aromat și o farfurie cu două papanași pufoși, peste care turnase smântână și presărase vișine congelate din lada de la bunica.

Erau exact acele vișine pe care le păstrasem cu grijă pentru weekend, la un mic dejun în familie.

Caut plăcinta, am spus, calm, fără să mă întorc.

A, Raducu a venit rupt de foame de la sală, i-am dat-o lui, a răspuns Gabriela din drum spre sufragerie. Are nevoie de proteine, crește!

Are douăzeci și trei de ani, de cinci ani nu mai crește decât la talie de la lenevit pe canapea, mi-a fulgerat prin gând, dar am tăcut.

Înghițisem vorbele luni, când a dispărut tava cu chiftele de pui pregătite pentru două zile.

Le-am lăsat în mine și marți, când Gabriela i-a cedat lui Raducu, fără să clipească, păstrăvul afumat cumpărat pentru sărbătoare.

Miercuri, s-au evaporat mandarinele din fructieră, rămânând pe masă doar coji.

Am luat recipientul cu hrișcă, l-am pus pe masă și m-am uitat absent pe geam.

Iarna se instalase posomorâtă peste Chișinău. Locuiam împreună de șase ani, dintre care doi ani și cu Raducu sub același acoperiș, după eșuarea tentativei lui de independență.

De doi ani, Gabriela îi cedează băiatului ei tot ce e mai bun.

A revenit în bucătărie cu privirea umbrită de griji, dar nu din cauza mea.

Raducu zice că la firma asta probabil urmează concedieri. Ce stres pe bietul copil! Are nevoie de sprijin!

Sprijin alimentar? n-am rezistat.

S-a oprit, privind la mine cu reproș și neînțelegere.

Ce vrei să zici?

Că vin acasă stresat, după opt ore grele, și găsesc frigiderul gol. Toate cele bune, adunate pentru toți, ajung în stomacul lui, deși e adult, are salariu, își poate cumpăra și singur papanași.

Lasă, economisește pentru mașină! a ridicat tonul. Eu gătesc, eu cumpăr, eu decid cui dau. Ţie-ţi lipsesc? Uite aici hrișcă, brânză, mănâncă! E sănătos, să știi.

Nu gustarea contează, ci mesajul. Mesajul clar despre locul meu în casa asta. Undeva după motan, dar înainte de cactușii pe care din când în când îi udăm.

Nu mai spune! Ești gelos pe propiul meu copil? E sângele meu, Dănuț! Trebuie să am grijă de el. Tu ești bărbat, te descurci, se răsti Gabriela.

Tocmai asta fac: mă descurc cu rata, întreținerea, repar singur baia Dar în familia asta, sunt oaspete, rămas la firimituri.

Am ieșit din bucătărie, pulsul bubuindu-mi în tâmple. Nu era prima dispută, dar pentru prima oară am spus exact ce simt.

A doua zi, am stat peste program. Când am ajuns acasă, în bucătărie era zarvă.

Mirosea a tort proaspăt scos din cuptor. Radu băiat solid, cu obraji plini înfuleca o felie de tort cu ciocolată. Gabriela îl privea cu drag.

Bună seara, domnul Dan, m-a salutat Radu, fără să ridice ochii. Mama, tortul ăsta-i grozav! Ia, a rămas acolo o bucată.

Pe colțul mesei, pe cea mai mică tavă, stătea o felie ciupită, ieșită strâmb.

Pe masă, cutii de ciocolată belgiană și pachete de unt Gabriela mi-a interceptat privirea.

Ți-am păstrat și ție, dar Raducu a venit cu prietena, s-au ospătat Uite, ţie chiar ţi-am pus deoparte!

Ce deoparte, m-am gândit, iar resturi

Nu mai vreau, am zis, deschizând frigiderul.

Nu mai e nimic, am verificat deja, a anunțat voios Radu. Mama, mai primesc compot?

Frigiderul era iarăși gol, cu excepția unui borcan de muștar, o margine roasă de unt (probabil nu a ajuns la tort) și acea hrișcă blestemată.

Gabriela turna compot de vișine vișinele noastre, culese și puse pentru iarnă la țară, cu mâinile noastre.

Îmi aminteam râsul ei în vie, palmele lăsate roșii de suc. Acum, compotul curgea în paharul unui adult ce nu se obosește să cumpere nici măcar o franzelă.

Gabriela, trebuie să discutăm, am spus apăsat.

Nu vezi că sunt ocupată? Vorbim după, a sărit ea.

După n-a mai venit; seara a plecat la culcare devreme, dând vina pe o migrenă.

Stăteam în birou, conștientizând că în casă respectul pentru mine nu mai există. Locul meu fusese cedat discret altcuiva.

Mi-a revenit în minte cum, anul trecut, fără să întrebe, i-a dat lui Radu vechiul meu aparat foto, la care țineam enorm.

Îi trebuie pentru cursuri, tu ai deja unul nou!

Mi-am amintit și când a acceptat formal să vină la ziua părinților mei, ca apoi să anuleze brusc, căci lui Raducu îi era rău sau se simțea singur.

Sâmbătă m-am trezit cu hotărârea să discut clar cu ea.

Când am ajuns în bucătărie, Gabriela, palidă și abătută, tăia un tort roșu, în formă de inimă. Radu stătea peste masă, cu ochii înroșiți.

Mamă, habar n-am ce să fac Mi-a zis că nu sunt serios, că-s băiatul mamei.

Am făcut eforturi să nu râd amar de ironie. Realitatea îl ajungea din urmă, dar prea târziu.

Nu te necăji, puiule, i-a tremurat vocea Gabrielei. Nu te merită! Ți-am luat tortul tău preferat, să-ți treacă.

Era din cofetăria cea mai scumpă din oraș știam, văzusem bonul pe masă. Costase cât jumătate din bugetul meu de mâncare pe săptămână.

Gabriela, am spus încet.

Femeia s-a speriat ca prinsă cu mâța-n sac.

Nu acum, Dan. Vezi tu, Radu-i supărat.

Și eu sunt supărat, am răspuns ciudat de calm. Pentru că nu mai am loc în propria familie. Sunt furnizorul vostru, tu ești centru de distribuție, iar destinatar e doar unul. Sistem perfect și închis.

Iar începi! s-a ridicat Gabriela, ochii ei scăpărând supărare. Îl urăști pe fiul meu!

Nu-l urăsc, Gabriela, mi-e milă! Tu l-ai crescut așa. Dar ție… cred că încep să-ți fiu indiferent, și asta-i mai trist.

M-am uitat la tortul în formă de inimă, la mâna ei tremurândă, la chipul absent al lui Radu, deja întins după altă felie.

O să plec o săptămână la părinți. La întoarcere ne hotărâm cum trăim mai departe. Sau nu mai trăim împreună.

Am mers să-mi strâng bagajul. Gabriela n-a încercat să mă oprească. Am auzit doar, din bucătărie, vocea ei caldă și blândă:

Nu-l băga-n seamă, copile, e doar obosit. Hai, mai ia un pic de tort, să-ți treacă gândurile negre.

Am închis ușa dormitorului și am început să-mi aranjez lucrurile. După zece minute, am ieșit din apartament cu valiza.

O săptămână întreagă cât am stat la părinți, n-am primit niciun telefon de la ea. Sâmbăta m-am întors singur acasă.

Imaginile când am intrat m-au uluit. Gabriela stătea la masă, tristă, cu ochii umflați. În fața ei, tortul.

După ochii roșii, se vedea că plânsese toată noaptea.

A plecat… Băiatul meu a plecat…

Serios? De ce? am încercat să-mi ascund bucuria. În sfârșit, poate rezolvarea vine.

Fata aia… l-a luat peste picior că încă locuiește cu mama lui. Dar ce-i rău în asta? a izbucnit din nou în plâns Gabriela.

Să știi că are dreptate, am spus eu deodată. La douăzeci și trei de ani, e timpul să fie pe picioarele lui.

Gabriela a strâns din buze, supărată, și s-a apucat de altă felie de tort. Eu m-am retras în dormitor.

Vreo lună a fost pe altă lume. Nu se obișnuia cu lipsa lui Radu din casă.

Seara, mă certa despre cât de crudă e lumea și cât detestă cuvântul separare.

Și-au închiriat apartament. Am fost acolo. Fata nu-l prea hrănește, trăiesc pe prostii…

Gabriela, poate e timpul să-l lași să-și trăiască viața? Nu-l vei proteja până la patruzeci de ani, am spus-o ferm.

A tăcut, privindu-mi podeaua, și-a ridicat privirea și, suspinând, a rostit:

Da, ai dreptate. Oricum trebuia, mai devreme sau mai târziu, să-l las. Îți aduci aminte că la plecare ai zis să discutăm ce facem mai departe, ca familie? La ce te refereai?

La nimic, i-am zâmbit și am pus brațul pe umerii ei.

Încă nu pot să cred că problema cu fiul cel mare al Gabrielei s-a rezolvat de la sine. Poate, uneori, viața găsește singură drumul cel bun. Și eu am învățat că oricât m-aș strădui, respectul nu-l poți cere, dar pot să aleg să nu-l mai aștept acolo unde nu există.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

12 + 7 =

– Băiatul tău golește frigiderul de fiecare dată! – până la urmă n-am mai rezistat și i-am spus soți…
A FOST O DATĂ DOUĂ BUNICUȚE ÎNTR-O CĂSUȚĂ…