Antoaneta Petrovna mergea prin ploaie și plângea cu amar, lacrimile i se amestecau cu stropii reci. …

Antonia Petrescu mergea pe sub stropii de ploaie, cu lacrimile curgându-i amar pe obraji, amestecate cu picăturile reci ce se prelingeau din cer. Măcar atât: plouă! Cine să deosebească lacrimile mele de ploaie? își zicea în gând, încercând să găsească măcar o consolare. Și totuși, nu se putea opri din mustrări de sine: Tot eu sunt de vină! Ce m-a împins să vin tocmai acum? Neinvitată am apărut…

Cu pașii îngreunați de amar, mergea și plângea. Alteori, un surâs amar îi străbătea fața, amintindu-și de o snoavă cu ginerele care-i spune soacrei: Cum, mamă, nici măcar un ceai nu bei? Iar acum, uite, și ea a ajuns în locul acelei mame din poveste. Plângea și râdea, râdea și plângea.

Ajunsă acasă, se descotorosi de hainele ude, se înveli cu un pled moale și izbucni în hohote fără reținere. Nu-i nimeni, nimeni să audă! Numai peștișorul auriu din acvariul rotund părea să-i țină companie, mișcându-și firav înotătoarele.

Antonia Petrescu fusese dintotdeauna o femeie deosebită, cu har și noroc la bărbați. Dar nu-i fu scris să-i meargă bine cu tatăl lui Nicu, fiul ei. Se apucase acesta de băut. La început, o mai răbda: bea și dormea. Dar pe urmă, un val de gelozie îi întunecă mintea. Pe oricine o privea cu suspiciune: străinul care întreba de drum pe stradă, măcelarul din piață, bătrânul cu baston, chiar și vecinul din scară.

Într-o zi, când a văzut-o pe Antonia zâmbind către vecin, a izbucnit complet; a bătut-o fără milă, și nu oriunde, ci atent, dureros, cu băiatul privind neputincios. Pe urmă, micuțul Nicu a povestit totul cu lux de amănunte bunicilor. Mama Antoniei a izbucnit: Asta mi-a fost scris mie, să-mi văd fata bătută de vreo lichea bețivă? Iar tatăl, fără un cuvânt, s-a îmbrăcat, a urcat la etajul patru și l-a aruncat efectiv pe ginere cât timp a scăzut treptele, de-a ajuns bietul de el să-și rupă și mâna la aterizare.

Cu pumnii strânși, i-a dat jurământ: O mai vezi pe Antonia o dată, băiete, te las fără suflare. Mă pun la pușcărie, dar nu las să-i strici tu viața fetei mele! Bărbatul a dispărut atunci pentru totdeauna, iar Tonica, cum îi ziceau dragii, nu s-a mai măritat. Trebuia să-și crească băiatul. Că cine știe peste cine ar mai fi dat…

Avea parte de lipsuri mari? Nu. Avea o meserie bună: tehnician nutriționist la o cantină cochetă din oraș. Avea din ce trăi. Strângea leu cu leu pentru o locuință mai bună. Când, în cele din urmă, adunase suma necesară, copilul ei Nicu anunță că vrea să se însoare. Iar aleasa, o fată cu inimă mare și nume de poveste – Domnica. Antonia nu a stat pe gânduri: le-a făcut cununia și le-a dat apartamentul cel nou, cu două camere. În hrubea ei veche a rămas, dar nu-i părea rău: Au familie, ei au nevoie!

Acum strângea iar, de data asta pentru o mașină nouă pentru tineri. Că până când să mai meargă cu vechiul Dacia, care abia mai pornea…

Nici nu voia să meargă astăzi la ei. Niciodată nu se băga peste copii. Dar cum se nimeri să fie prin preajma blocului, când cerul s-a rupt în ploaie și nici umbrelă n-avea… Iar la așa torențială, nici umbrela nu te scăpa! Așa că s-a gândit să intre o clipă la Domnica, să schimbe o vorbă omenește, să încingă o cană cu ceai, să tragă la uscat.

Domnica, deschizând ușa, rămase pironită, și nu o pofti măcar să intre. Din holul rece, cu brațele încrucișate, spuse sec: Antonia Petrescu, doriți ceva? Bătrâna femeie se încurcă, încercă să se dezvinovățească: E ploaia, vezi….

Ploaia s-a oprit! Nu-i departe, ajungeți acasă ușor, a încheiat nora, privind pe fereastră.

Da, da, sigur, a răspuns cu voce sumisă Antonia, ieșind înapoi pe ploaie, plină de lacrimi.

A plâns. A plâns cât pentru o viață și s-a lăsat jos pe canapea, cu pledul peste umeri. În somn, a visat peștișorul cel auriu din acvariu. Peștele s-a făcut măreț și mișca buzele fără sunet, dar Antonia înțelese tot.

Plângi? Și ce dacă! Nici ceai n-au vrut să-ți dea, nici să te adăpostească! Iar tu? Le strângi bani de mașină? Și mereu pentru ei trăiești? Uită-te la tine, Antonia! Ești femeie frumoasă, deșteaptă, ai bani! De ce nu-i folosești pentru sufletul tău? Copiii nici nu apreciază. Du-te la mare! Măcar o dată trăiește și pentru tine.

Când s-a trezit era deja noapte. Peștele înota, deschizând și închizând gura degeaba. Nu-i mai înțelegea limba, dar știa ceva important: nu trebuia să se mai sacrifice pentru oameni nerecunoscători și fără suflet care nici măcar un ceai nu-i întind.

Antonia Petrescu a luat toți banii strânși pentru mașina băiatului și și-a cumpărat o vacanță la Marea Neagră. S-a odihnit, s-a întors schimbată: radioasă, bronzată. Nici Nicu, nici Domnica n-au știut ceva; ei oricum o căutau doar când aveau nevoie de bani ori să stea cu nepoțelul.

Curând, Antonia a încetat să se ferească de bărbați. A apărut în viața ei un bărbat distins, director chiar la restaurantul unde lucra. O plăcea de mult, dar era prea prinsă ea cu Nicu și noră-sa. Acum însă, totul părea că se așază firesc. Plecau împreună la serviciu, veneau împreună acasă. Viața prindea un alt gust.

Într-o zi, Domnica veni să-i bată la ușă: De ce nu mai treceți pe la noi, Antonia Petrescu? Nicu și-a găsit o mașină! a strecurat ea printre cuvinte.

Antonia, cu brațele încrucișate: Domnica, ai ceva de spus? Chiar atunci din cameră a apărut bărbatul interesant: Tonica, bei niște ceai cu mine?

Cum să nu! a zâmbit Antonia larg. Poftim și musafira, ospitalier a spus el.

Nu, Domnica deja pleacă. Și oricum, nu bea ea ceai, nu-i așa, Domnica? zise Antonia și închise ușa în urma nurorii, făcându-i cu ochiul peștișorului din acvariu.

Așa se face, a șoptit ea și a râs cu poftă.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

4 × 5 =

Antoaneta Petrovna mergea prin ploaie și plângea cu amar, lacrimile i se amestecau cu stropii reci. …
„Nincs családod, add át a házat a nővérednek, neki most sokkal nehezebb.” – jelentette ki anyám. Neked könnyebb, a nővérednek nagycsaládja van, ezt meg kell értened. — Miért vagy ilyen mogorva? A nővérem mellém ült a kanapéra, kezében egy pohár gyümölcslével. Az asztal körül gyerekzsivaj, a férje a feleségem anyjának mesélt valamit, közben tortás villát lengetett. — Semmi baj – fordítottam el a tekintetem. – Csak fáradt vagyok. Szörnyű napom volt a munkahelyen. Elmosolyodott, félrefésült egy tincset. — Már napok óta akarok beszélni veled. Apa házáról. — Hallgatlak. Közelebb hajolt, lehalkította a hangját. — Úgy gondoltuk… Neked és a férjednek minek ez a ház? Ketten vagytok, ott az a lakás. Mi meg három gyerekkel, albérletben, két szobában. Ha költözhetnénk – tiszta levegő, udvar, mindenkinek lenne hely. Hallgattam, néztem az unokahúgomat, ahogy a gyertyákat fújta a tortán. Hat éves. A legnagyobb a három közül. — Valójában nem is kell nektek ez a ház – folytatta. – Csak kiadás. A tető beázik, a kerítés dőlt, végtelen a felújítás. „És mivel fogjátok csinálni?” – futott át a fejemen. De hallgattam. — Anyánk is szerintünk ez a jó döntés – tette hozzá. – Nem ajándékot akarunk, csak mondj le a részedről. Aztán majd megegyezünk. Bólintottam, pedig belül összeszorult valami. Hazafelé a férjem némán vezetett. — Mi történt? — Azt akarják, mondjak le az én házrészről. — Hogy érted, adjuk oda? — Igen. Szerintük nekik nagyobb szükségük van rá. Nekünk mindenünk megvan. — Mindenünk? – mosolygott keserűen. – Az a lakáshitelben lévő garzon? Másnap anyám hívott. — Átgondoltad? — Nincs mit gondolni. A ház fele az enyém. — Mindig csak a jogaidat emlegeted – vágott vissza. – És a család? Nekik három gyerekük van. Te egyedül vagy. — Az én lakásomat tíz évig fogjuk fizetni a hitellel. — Nekik még az sincs. — Az utolsó hónapokban én ápoltam apámat. Én vittem orvoshoz, vettem a gyógyszereket. A nővérem kétszer jött el. — Te vagy a nagyobbik. Jobban kell értened. Neked nincs kötöttséged. “Szabad vagy.” Belém mart ez a szó. Este a konyhában ültem teával. — Ő is erőlteti? – kérdezte a férjem. — Igen. Másnap találkoztam egy barátnőmmel. — Mikor segített utoljára a nővéred? – kérdezte. Nem tudtam válaszolni. — Tudják mennyi pénzt költöttetek a lombikra? — Nem. — Majdnem egy millió. Egyetlen terhesség sem lett, és mégis azt hiszik, neked könnyű. Úgy döntöttem, elmegyek a házhoz. Egyedül mentem. Elhagyatott udvar. Nyikorgó ajtó. Por és emlékek illata. Találtam egy füzetet apám kézírásával – felújítási számítások. Tervezett. Nem volt ideje befejezni. Az almafa, amit együtt ültettünk gyerekkoromban. Ez a ház nem csak ingatlan volt. Emlék. Amikor anyám odajött, és azt mondta: — Nincs családod, neked könnyebb… Nem nyeltem le többet. — Három lombikbébi próbálkozás. Három. És először mondtam ki: — Ez a ház az enyém. És nem adom oda. Csend lett. De már nem üres. Felszabadító csend volt. Korán jött a tavasz. A szomszéd néni azt mondta: — Ő csak rád várt. A verandán ültem, teával, apám pulóverében, előttem az almafa. Ez volt az én otthonom. Nem azért, mert lemondtam róla. Hanem mert jogom volt hozzá.