Mihăiță era gata-gata să iasă pe ușă, când din camera alăturată a început să sune telefonul insisten…

Ionuț deja era cu un picior pe prag când, ca prin ceață, auzi un țârâit prelung de telefon din dormitor. N-avea niciun chef să se întoarcă, prietenii îl așteptau deja jos, pe banca de lângă scara blocului. Cu doar câteva minute în urmă aruncase mingea și se pregătea pentru cel mai important meci din spatele blocului, pe terenul prăfuit de la marginea cartierului. A mai stat o clipă în ușă, sperând că telefonul se va opri, dar acesta parcă urla tot mai insistent, ca un greiere de ciudă.

Cine mai e și ăsta? mormăi Ionuț, alergând spre dormitor fără să se descalțe.

Ridică receptorul, pregătit deja să audă vreo însărcinare de la mama sau să fie luat la întrebări de bunica: dacă a mâncat după școală, dacă s-a spălat pe mâini și alte neliniști care îi preocupă parcă mai mult pe adulți decât pe copii.

Alo! bombăni el mohorât la telefon.

Alo! Ionuț? auzi vocea unui bărbat necunoscut.

Nu-s părinții acasă, zise băiatul, gata să pună receptorul la loc. Era clar vreun telefon pentru tata sau mama, dar vocea aceea ciudată nu-l lăsă să procedeze așa.

Ionuț. Te rog, ascultă-mă. Nu închide. E foarte important, tăcu o clipă vocea, ca apoi să continue repede: Nu o să mă crezi, dar te rog fă cum zic. Ia rapid un pix și scrie ce-ți spun. Nu am mult timp să-ți explic. Eu sunt… tu, dar din viitor. Știu că sună aiurea, dar te rog din suflet. Fă ce îți spun. Ai pixul și hârtia?

Singur faptul că fusese crescut politicos îl opri pe Ionuț să nu pună receptorul la loc. Și încă îi răsuna în minte vorba bunicii: cu nebunul să nu te cerți, ascultă și fă tot ca tine. Era clar că necunoscutul era dus cu pluta sau făcea vreo glumă. Nici el cu amicii nu erau departe de de-astea: sunau la numere la întâmplare și ziceau: Aveți apă? Umpleți cada, că venim cu porcul la baie! Așa că Ionuț hotărî să nu contrazică, ci să termine repede conversația, să nu-l lase așteptat pe colegul lui Bogdan.

Am, zise cu seriozitate, dar și cu sclipirea poznașă din ochi. În viitor am și eu telepatie, ca Mihaela de la Caransebeș?

Tele… ce? bătui glasul. Ionuț, nu glumesc. Ascultă cu atenție și scrie exact. Dacă faci cum îți spun, o să ai iPhone, și multe altele.

Bine, notez, șopti Ionuț, privind mai mult spre geam și scobindu-se absent în nas. Ceilalți probabil deja se săturaseră de atâta așteptare.

Mai bine lasă-l în pace pe nebun și termină să-i faci pe plac, gândi el. Oricum vocea zicea că nu are timp.

Apoi vocea început să-i spună tot felul de ani și date. Să se ferească de o anumită Camera Luciana de la liceul vecin și să nu se apropie nici la o aruncătură de băț de Caritas. Să cumpere și să vândă lei moldovenești, altădată să ia euro, apoi să transfere iar în lei. Vorbea ceva de Marțea Neagră, păcănele, bitcoin, blocuri de locuit și alte nebunii de le auzi doar la televizor.

Ai notat tot? întrebă vocea.

Tot, răspunse Ionuț.

Mă bazez pe tine. Ține hârtia aia ca pe o hartă spre comoară. Să n-o arăți nimănui și să n-o pierzi, se auzi un oftat, apoi niște bipuri scurte.

Ionuț lăsă receptorul și fugi afară. Seara, când s-au întors acasă părinții de la serviciu, își aminti și povesti celor mari despre faza cu telefonul și cu moșul ce se dădea drept Ionuț din viitor.

Nu sta niciodată de vorbă cu necunoscuții, fu replica tatălui. Mai ales cu ăia care-ți vând promisiuni cu euro. Să le spui că suni la poliție și gata.

Chiar așa, zise și mama. Cine mai dă doi bani pe euro azi? Ce să faci cu ei?…

***

Timpul curgea ciudat în vis. Ionuț uitase de tot povestea. Copilăria zburase printre marțile negre și bitcoini, printre ore de mate și chiuluri la stadion. Anii de liceu veniră și se duseră, fără să bănuiască ce s-ar fi întâmplat dacă ținea minte data aceea importantă. Într-o zi, în clasa a opta, la școala lor a venit o fată nouă, cu ochi albaștri ca Prutul înghețat Raluca. Deși era la paralela B, nu-l oprise nimic pe Ionuț să îi zâmbească într-o pauză. Două bilețele și câteva drumuri până acasă s-au transformat pe nesimțite în altceva.

După armată, Ionuț și Raluca s-au căsătorit. Zilele treceau, 90-urile se scurseseră ca vinul tulbure la o nuntă unde fericirea părea la ofertă. Tocmai când credeai că trăiești pe val, criza te înghițea. Voia să-i cumpere Ralucăi cizme, dar abia de ajungea de niște sandale ordinare. Blocul lor cu două camere și rata de la bancă atârnau deasupra cuplului ca un vis de zgură.

***

Ionuț stătea pe o bancă din parcul central de la Chișinău, cu o sticlă de bere marca Chisinău Blondă ascunsă într-o pungă, gustând cu grijă din ea. Scoase un pachet de țigări și trase un fum, privind fără țintă la forfota oamenilor, de parcă ar fi privit flori crescute din asfalt. Nu observă când, lângă el, se așeză un domn bătrân, cu ochelari și o servietă ponosită.

Se poate? zise, politicos, bătrânul, deja așezat.

Ionuț ridică din umeri și mai trase un gât de bere.

E cam mohorât azi, murmura bătrânul, privind spre teii din parc.

Ca viața, ridică din umeri Ionuț.

Nu vi se pare ciudat? bătrânul se întoarse ușor spre el. Parcă doar odată cu vârsta vin zilele astea cenușii. Uite, dacă-mi amintesc de copilărie, era numai soare! Primăvara izbucnea cu bărcuțe pe Bîc, vara mirosea a fân și câmp, toamna ne bucuram de prune și struguri, iar iarna scârțâiau nămeții. Niciun nor în amintiri.

Ca și cum n-avea nimeni griji, zise Ionuț cu glas blajin. Alea colorează prezentul în tonuri de gri. Cine se gândea când era mic la ce urma să ajungă?

Fără să-și dea seama, începu să-i povestească bătrânului tot: cum speranțele au devenit dezamăgiri, cum Caritas i-a mâncat banii, cum a băgat la păcănele, cum s-a ales cu datorii pe viață. Povesti și cum Raluca a plecat, fugind cu un tip bogat la Constanța. Acum abia se mai descurca cu munca la negru, între două salarii.

Dar mi-a venit o idee! se lumină Ionuț. Am văzut niște filmulețe cu un expert pe net: Mentalitatea de milionar. Cică dacă bagi banii-n cripto, ieși în câștig de 500% pe săptămână! Zice că totul e să știi în ce să investești la timp, se visă Ionuț cu ochii deschiși.

Tinere, bătrânul își ridică ochelarii. Dumneata cu ce te ocupi?

Să fii angajat e pentru fraieri, ridică din umeri Ionuț. Banii se fac șmecherește, nu cu trudă! Să știi dinainte ce și cum, asta vreau! Și gata.

Tăcere. Ionuț visa la bani făcuți peste noapte. Bătrânul părea să conducă tramvaiul gândurilor pe altă linie.

Deci crezi că dacă știi din timp, vei schimba totul?

Sigur, confirmă Ionuț.

Ești interesant, zâmbi bătrânul. Permite-mi să testez pe tine o invenție. Deschise servieta și scoase un telefon vechi, rotativ, de-un galben stins.

Vezi tu, există teoria că timpul nu e nici cerc, nici linie. Totul se petrece în același moment.

Nu pricep deloc, recunoscu Ionuț.

E simplu, bătrânul se frecă pe frunte, căutând cuvintele. Nu există trecut sau viitor. Totul e ACUM. În clipa asta ești și copil, și adult, și bătrân.

Tot nu înțeleg, zâmbi Ionuț, strângând mai bine sticla.

Nu contează, îi întinse telefonul cu el poți suna în trecut, la tine acasă, cu exact patruzeci de ani în urmă. Doar două minute țin bateriile

Ionuț oscila între a da vina pe nebunia bătrânului și a-i da dreptate, că fiecare are nevoie de povești magice. În definitiv, mulți habar n-au ce spun, dar au bani. De ce să nu încerce?

Să încercăm! zise, cu un soi de bucurie naivă.

Știi numărul vechi de acasă? La ora asta, acum patruzeci de ani, erai acasă după școală?

Îl știu, spuse Ionuț.

Ridică receptorul cu mâini transpirate și formă cele șapte cifre, simțind cum realitatea se topește în jur ca o mamăligă prea moale. Țârâitul se prelungi apoi cineva ridică la capătul celălalt.

Alo! răsună o voce de copil.

Alo! Ionuț? glasul i se înnoda în emoție. Palmele îi transpirau.

Nu-s părinții acasă, răspunse băiatul, dar Ionuț se grăbi:

Ionuț, ascultă-mă, nu închide, e foarte important! Eu sunt tu dar din viitor. Te rog, ia un pix și scrie fiecare cuvânt! Nu glumesc. E pentru binele tău. Ai pix și hârtie?

Da, răspunse copilul. Dar în viitor am și eu puteri magice, ca Greuceanu?

Greuceanu… ascultă! Nu-i de glumit! Dacă faci ce spun, o să ai telefon, mașină, vacanțe unde vrei tu!

Bine, notez! spuse copilul, aproape visător.

Ionuț i-a înșirat tot: să nu se ia după Raluca, să nu bage la Caritas, să schimbe lei în dolari la data X, să-i vândă la momentul Y, să se ferească de păcănele. Să investească în apartamente cât e ieftin, să prindă bitcoin la început, să stea departe de tot ce-nseamnă noroc chior. Făcea pauze și îl întreba dacă notează totul corect. Timpul trecea, bătrânul îi făcea semn că bateria e pe terminate.

Ai notat totul?

Tot, replică băiatul.

Ține foaia aia ca pe o comoară. N-o pierde și nu-i arăta nimănui! reuși să mai spună, înainte ca visul să se stingă.

***

Desigur, Ionuț, copil fiind, nu scrisese nimic. Doar așteptase să se termine ciudățenia, apoi lăsase receptorul și fugise în curte, printre bălți și mingii. Dacă fusese o glumă, nici n-a fost cine știe ce.

Mai bine să le spun părinților deseară, doar ca să nu cadă vreo belea peste capul meu, își spuse băiatul, visând la soarele de pe terenul de fotbal, de parcă ar fi plutit peste marginea lumii visului.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

five × one =

Mihăiță era gata-gata să iasă pe ușă, când din camera alăturată a început să sune telefonul insisten…
Nu sunt copiii mei! Vrei să îți ajuți sora, ajut-o, dar nu pe spinarea mea. Ea și-a distrus familia și acum vrea să ne bage pe gât copiii ei, cât își rezolvă viața — Ce casă primitoare aveți, frățioare. Chiar vă invidiez… Jeana își plimbă degetele pe fața de masă, cercetând atent bucătăria proaspăt amenajată. Snežana a pus salata pe masă și s-a așezat lângă soțul ei. Stas a zâmbit surorii, fără să observe cum soția îi strângea șervețelul între degete. — Ne-am străduit. Am căutat jumătate de an un loc decent. Pentru casa asta și-au vândut apartamentul și s-au mutat la Samara, mai aproape de familia lui Stas. Grădină, liniște, aer curat — visul Snejanei de trei ani, realizat abia acum două luni. — Eu n-am reușit să-mi țin familia, — oftează Jeana, privind în farfurie. — Trei luni au trecut și tot nu mă pot trezi din coșmar. Noaptea mă scol singură, copiii întreabă de tata. Nici nu știu ce să le răspund. Tamara Nicolaevna, așezată în capul mesei, o bate pe mână să o liniștească. — Lasă, mamă, totul se va așeza. Important e că ai copiii sănătoși. Încă o să regrete el, ticălosul, că a plecat. Kirilică, nepoțelul de patru ani, s-a dat jos de pe scaun și a fugit la sufragerie. O bubuitură — ceva a căzut de pe raft. — Kirilică, ai grijă! — îl strigă Jeana, fără să se clintească. Alisa, abia treiașcă, plânge smiorcăit în brațele mamei. Jeana o legănă absentă, continuând discuția: — Bine că acum sunteți aproape. Că mama, după operație, abia se ține pe picioare. N-are cine să o ajute. — Noroc cu taxiul, altfel nici nu urcam, — completează Tamara Nicolaevna, frecându-și genunchiul. — Patru etaje fără lift, cu tensiune. De-abia am ajuns sus. Ce să mai fie vorba de nepoți… Snežana se ridică să aducă felul principal. Pe pervaz, răsaduri de roșii — micuțe, verzi, gata de plantat peste o lună. Primele roșii din viața ei. — Sper că nu refuzați dacă o să vă mai las copiii din când în când? — vocea Jeanei o ajunge din bucătărie. — Doar la nevoie, rar. Trebuie să-mi caut serviciu, să ajung la doctor, la avocat pentru divorț. Și cu copiii ce fac? Snežana se întoarce. Jeana privea la frate cu privirea aceea umilă pe care Snežana o cunoștea prea bine. Douăzeci și șapte de ani și tot joacă rolul de victimă. Stas aprobă din cap, compătimitor: — Sigur, Jeana. Cum să nu te ajutăm? Nu-i așa, Snej? Toți ochii pe ea. Priviri care așteaptă răspunsul „corect”. — Da, desigur, — spune Snežana. — Când chiar nu ai altă soluție. Jeana înflorește la față. — Salvatorii mei. Promit că nu durează mult, maxim câteva ore. Au plecat pe la unsprezece noaptea. Stas a chemat taxi pentru mama, a ajutat-o la fiecare treaptă, Jeana și-a târât copiii somnoroși în Lada ei veche, plecând cu un „Mulțumesc de seară, sunteți cei mai buni!” Snežana strange masa, pune vasele în chiuvetă. Stas o cuprinde de la spate și o sărută ușor pe cap. — Ce frumos a ieșit seara. Mama mulțumită, Jeana s-a înveselit. Bine că ne-am mutat. — Mda… — Ce ai? Ești obosită? — Puțin. Dar nu-i spune ce o apasă. „Când chiar nu ai încotro” — îi tot răsuna în minte. Știa prea bine cum aceste cuvinte devin „în fiecare zi, că e mai comod așa”. O săptămână mai târziu, Jeana sună dimineața: — Snej, salvează-mă. Trebuie urgent la medic, mama nu poate rămâne cu copiii. Prea te rog, doar până la prânz! Snežana se uită la laptop, la tabelele de raport. Termenul limită până vineri. — Jeana, am deadline… — Dar sunt cuminți, se joacă singuri! Le pui desen animat și gata. Haide, te rog, Snej, chiar am nevoie. După jumătate de oră, copiii sunt deja la ea. Prânzul trece, Jeana nu apare, înserarea vine pe tăcute. Pe la șase se întoarce Stas, găsește copiii la desene. — Ce, n-a venit încă Jeana? — Nu. A zis la prânz, apoi „întârzii”. — Nu e bai, — ridică din umeri Stas, scoțând o bere din frigider. — Nu-s străini. Să stea. Snežana tace. Kirilică a vărsat suc pe covor, Alisa a rămas fără scutece — în rucsac era doar unul. Jeana apare pe la nouă seara. Veselă, proaspătă, mirosind a cafea. — Scuzați, m-am încurcat. M-ați salvat! Snežana termină raportul la trei dimineața, capul îi țiuie de țipetele copiilor. Peste patru zile — iar. Interviu de muncă „foarte important”. Jeana lasă copiii la nouă, promite să-i ia la trei. Stas e acasă, doarme după tura de noapte. Se trezește la amiază. — Mai sunt copiii aici? — După cum vezi. — Ei și? — își pune ceai, deschide televizorul. — Nu te agita, sunt aici. Și el e „aici”. Privește meciuri, Snežana fuge între copii și laptop. Kirilică vine de două ori la unchiul: „Dă-te puțin, jucăm?” — dar primește doar un „Mai târziu, meciul…” Jeana ia copiii la opt seara. După trei săptămâni, devine rutină. Trei-patru ori pe săptămână: doctori, avocați, prietene. „Câteva ore” devin seară. Într-o seară târziu, când, în sfârșit, a rămas fără copii, Snežana îl așază pe Stas la masă. — Stas, așa nu se poate. — Ce nu se poate? — Trei ori pe săptămână. Nu reușesc să lucrez. El se încruntă. — Snej, e greu acum pentru ea. Bărbatul a părăsit-o. Noi suntem familia. — Înțeleg, dar promite că vine la prânz — și apare la zece seara. Nu-i ajutor, e… — Ce e? Snežana vrea să spună „obraznicie”, „s-a urcat în cap”. Dar, văzându-i fața, se oprește. — Mama a sunat azi, — continuă Stas. — Zice că Jeana are nevoie de timp. E tânără, viața i s-a întors pe dos. Sunt frate, trebuie să ajut. — Și eu? — Ești soția mea, — spune el simplu, de parcă era firesc. — Suntem familie. Snežana se uită pe geam. Se întunecă, răsadul dosește la margine, așteaptă să fie plantat. Plănuia să-l mute sâmbătă. Nu are sens să contrazică. Vineri seara, Stas vine de la serviciu, direct din ușă: — Jeana a sunat. Vrea mâine cu copiii. Are două interviuri, plus trebuie să ducă mașina la service. Snežana lasă laptopul la o parte. — Stas, am vorbit deja. Nu pot în fiecare weekend. — Ce-i, măi, așa greu? Tot acasă stai, doar îi supraveghezi. — Nu stau acasă. Lucrez de acasă. E altceva. — Liniștește-te, lucrezi cât privesc copii la desene. N-are ce fi așa complicat. Vrea să protesteze, dar îi vede fața — obosită, iritată. Renunță. Mâine planifica să planteze răsadul. — Bine, să-i aducă. Sâmbătă, Jeana apare înainte de 11. În rochie nouă, coafată, machiată „de ieșire” nu „de interviu”. — Mulțumesc mult, sunteți salvarea mea! — împinge copiii în hol. — Îi iau la cinci, maxim șase. — Jeana, rucsacul? — În mașină! Vin imediat. Îl aduce, lasă scutece și haine de schimb: — Mă grăbesc, fug! Pleacă. Stas e în garaj, ajută vecinului. La prânz, Kirilică se plictisește de desene, începe să tropăie; Alisa plânge de foame, de sete, vrea în brațe. Snežana sare între copii și bucătărie. La două, Stas intră în casă. — Cum merge? — Poți să stai puțin cu ei? Am răsaduri de plantat, altfel e prea târziu. — Da, spăl mâinile și vin. Iese, scoate răsadurile, unelte. S-apleacă asupra straturilor, face găuri. După zece minute, se aude zgomot, plâns. Snežana lasă ustensilele și fuge înăuntru. În sufragerie, Stas pe canapea, cu telefonul în mâini. Kirilică stă lângă un ghiveci spart, pământ împrăștiat, răsaduri rupte. Cele pe care le-a crescut două luni. — Ce s-a întâmplat? — S-a urcat pe pervaz, n-am apucat să-l opresc, — nu ridică ochii din telefon. Snežana privește la firicelele rupte, la visul ei amânat pentru alții. — Tanti Snežana, ești supărată? — întreabă Kirilică. — Nu… — adună bucăți de ghiveci. — Du-te la unchiul Stas. Stas lasă telefonul. — Doar răsaduri, faci altele. Snežana nu răspunde. E mai mult decât răsaduri. E visul ei amânat iar pentru copiii altora. La cinci, Jeana nu vine. La șase: „Întârzii puțin.” La șapte, tăcere. Snežana sună, dar telefonul e închis. La opt se aud roți. Un jeep nou, scump. Coboară Jeana, veselă, cocoșată pe tocuri. Un bărbat la volan. — Mulțumesc, Lele! — îi face cu mâna. Înăuntru, Snežana așteaptă la ușă. — Cum a mers interviul? — Ce? Ah… o să mă sune. — Și service-ul? — Programată pe săptămâna viitoare, e aglomerat. Minte fără să clintească. — Apropo, miercuri poți? Mai am un interviu. — Nu. Ton sec. Jeana se uită mirată. — Cum adică, nu? — Fix așa. Nu pot miercuri. — De ce? Ești tot acasă… — Eu lucrez de acasă. Și am alte planuri. Fața Jeanei se schimbă — îi tremură buzele, lacrimile apar brusc. — Snežana, știi prin ce trec. Singură cu doi copii. Credeam că mă sprijini, nu am pe nimeni mai apropiat. Și nici măcar o zi… — Te sprijin. De trei săptămâni. Dar nu-s bonă și nici grădiniță. — Ce ai cu tine? — vocea Jeanei devine ascuțită. — Să stai cu copiii, nu-i mare lucru. Nu-ți sunt străini! — Nu-mi sunt copiii, Jeana. Sunt ai tăi. E responsabilitatea ta. Stas apare în ușă. — Ce se întâmplă aici? Jeana își lasă lacrimile fratelui. — Frățioare, nu mă mai ajută nevasta ta. Cer doar o zi și… Suspină dramatic. — Voi știți prin ce trec. Măcar rudele să mă sprijine. Dar se pare că… Nu termină, pleacă nervoasă la mașină. Se uită înapoi de pe prag. — Ar trebui să fii mai bună, Snežana. Mai bună… Ea își ia copiii și pleacă fără să se uite înapoi. Snežana rămâne pe trepte, cu o apăsare ciudată în suflet. Prea dură, poate? Stas îi citește gândurile. — De ce a trebuit așa? — Cum „așa”? — Te-a rugat frumos. Tu… — A plecat în casă. O săptămână, tăcere. Apoi iar Stas: — Jeana a sunat. Iar interviu, important. Dă-i voie, nu fi rea… — Stas, am stabilit… — Doar de data asta. Promit. Dacă întârzie, mă ocup eu. Snežana îl privește. Obosit, tras între două focuri. — Bine. Ultima dată. A doua zi, Jeana intră rapid, pupă copiii. — Mulțumesc, fug, mă așteaptă deja! După prânz, Snežana, verificând telefonul, vede o poză nouă pe Facebook. Jeana, veselă la o masă, înconjurată de oameni cu pahare, o mână de bărbat pe umăr. Text: “Revedere cu colegii de școală! Ce dor mi-a fost de viața normală…” Postată acum 20 de minute. Snežana se uită și înțelege. Niciun interviu. Niciun doctor. Jeana doar scapă de copii și trăiește pentru ea. Și bărbatul care a părăsit-o — poate că nu-i așa “ticălos”. Poate doar săturat. Îl sună pe Stas: — Vino acasă să îți crești nepoții singur. — Ce ai? Eu sunt la muncă. — Atunci să-i ia mama ta. Eu nu mai pot. — Snežana, ce s-a întâmplat? — Uită-te pe Facebook la sora ta. Vezi unde e. Și apoi vorbim. Pauză. Oftat. — Bine. Vin mai devreme. Stas ajunge după două ore. Se uită la copii, apoi la nevastă. — Am văzut poza, — spune încet. — Și? — Nu știu. Poate chiar cu colegii… — Stas, de fiecare dată vine veselă. La ultima a adus-o un tip cu jeep. Nu vezi? — Sunt nepoții mei, — voce ridicată. — Ei n-au nicio vină! — Dar eu? — izbucnește Snežana. — Nu-s copiii mei, Stas. Nu-i datoria mea să-i cresc. Vrei să ajuți sora, fă-o, dar nu pe spinarea mea. — E sora mea! — Sora ta și-a distrus familia și acum ni-i bagă pe gât ca să fie ea liberă. — Cum poți spune așa ceva! — O spun fiindcă e adevărul. De fiecare dată când lasă copiii, iese la distracție. Mie mi-e clar. Ție? Stas tace, își freacă fața. — Bine, — murmură. — Am înțeles. Jeana vine târziu. Copiii dorm pe canapea. Caută scuze, dar Stas o taie scurt. — Gata, Jeana. Nu mai merge. — Ce nu mai merge? — clipește mirată. — Să ne lași copiii și să dispari toată ziua. Nu suntem bonă. Se uită la Snežana, înțelege. Își ia copiii, fără să mulțumească, pleacă trântind ușa. Dimineața, la ceai, sună telefonul. „Mama”. Stas răspunde. — Da, mamă? … — Nu putem nici noi, avem viața noastră. … — Așa, nu? Ați luat casă și ați pierdut inima! S-a văzut ce soi sunteți! Închide. Stas îi face semn Snejanei. — S-a supărat. — Am observat. Tăcere. Pe pervaz, ghiveci gol. Acum o lună visau liniște și familie mică. S-au ales cu copii străini, probleme străine, și rude care-i cred datori. Stas îi strânge mâna. — Scuză-mă. Trebuia să pun stop mai devreme. Snežana nu răspunde. Doar îi strânge degetele. Nu-i victorie. Soacră ofensată, Jeana furioasă, luni de război rece la orizont. Dar, pentru prima dată, simte liniște. A spus „nu”. Și soțul a auzit-o. Celelalte… mai târziu.