Ionel a urcat în Dacia veche, scârțâind din toate balamalele, bucuros că a scăpat de încă o zi de lucru la biroul din Chișinău. Tocmai când băga cheia în contact, telefonul a zumzăit în buzunar. Număr necunoscut iarăși reclamă la cablu? Ridică ochii la cer, se încurajă și răspunse.
Alo? Cine deranjează?
Eu sunt salut, rosti timid o voce de femeie necunoscută.
Cine*eu*? întrebă Ionel, deja iritat. Dă-ți numele, te rog.
O pauză lungă. Într-un final, cu o șoaptă aproape stinsă:
Eu sunt mama ta.
Ionel simți cum îi îngheață sângele în vine. Strânse cu nerv volanul, inima îi bătea ca în fața unui control de la fisc.
Ce glumă proastă e asta? Mama mea a murit când aveam nouă ani!
Nu Eu sunt Margareta Eu te-am născut. Ionel, crede-mă, sunt chiar eu
Închise telefonul scurt. Palmele, umezite și reci. Parcă se deschisese o trapă ruginită, aruncând direct în copilăria pe care s-a chinuit zeci de ani s-o astupe cu beton.
După vreo zece minute, telefonul iar vibra. Același număr, aceeași groază.
Nu vreau să te aud, murmură tăios. Nu am mamă. Femeia care m-a născut m-a abandonat când eram copil. De atunci, orfan pe viață.
Te rog, doar cinci minute. Roagă-te de mine ca de la lume!
Pentru ce? Să mai ascult încă o poveste de adormit copii?
Vreau doar să mă vezi. O singură dată. Explic tot.
Ionel știa foarte bine nu va scăpa așa ușor. Femeia asta, chiar pierdută, o să-i dea de urmă, să-i apese soneria, să-i agite nevasta, fetele, și nici pisica Miti nu ar fi iertată.
După două zile, în capătul Parcului Valea Morilor, pe o bancă scorojită, l-a așteptat Margareta Popescu. Stătea cu spatele încovoiat, cu o sacoșă de la piață lipită de spate, dar sub riduri și lipsuri mai pâlpâia o urmă firavă de frumusețe. Îi tremurau mâinile.
Bună, Neluțu
Ionel, te rog, o corectă el rece.
Ea îl privi, cu ochi rugători, fierți de vinovăție.
Știu, nu am nicio scuză… Dar, copilul mamei, n-aveam de ales…
El tăcu. Prin minte îi alergau scene vechicearta, sunetul farfuriilor sparte, uși trântite, el rămas singur, uitându-se la ceas.
M-ai lăsat la mătușa Viorica. Mi-ai zis: Mă întorc într-o lună. Dar ai zburat la Roma cu un amărât care avea euro.
Am crezut că măcar acolo, cu dânsul, o să fie mai bine și pentru tine Dar am nimerit prost! Nici nu dorea să te știe.
L-ai ales pe el, nu pe mine.
Margareta începu să plângă încet, făcând șervețelul ferfeniță.
N-am niciun alt suflet pe lume. Bărbatul a murit, copiii lui nu vor să mă vadă Stau prin chirii, nu am bani nici de pâine. Niciun ban, nici măcar un leu moldovenesc.
Ți-e milă de dumneata? la fel de moale, zise el, privind undeva departe. Iar la nouă ani, cine a avut milă de mine?
Iartă-mă Nici nu știu cum să cer iertare. Am așteptat să-mi bați la ușă dar nu te-ai arătat
Măcar un La mulți ani să primescniciodată, zice Ionel, privind-o cu blândețe, aproape mirat.
Tăcere grea ca o seară de noiembrie. Margareta abia șopti:
Dar ai crescut un om adevărat. Ai reușit, Neluțule…
Am reușit datorită celor pe care nu-i suportai. Mătușa Viorica. Soția mea, Mariana. Prietenii. Dar nu ție.
Ea a încercat să-l atingă Ionel se trase, blând dar hotărât.
Nu mai am nimic să-ți reproșez. Pentru mine ești o străină. Nici măcar adversar doar o umbră care trece.
Sunt bolnavă zise ea aproape neauzit.
Atunci măcar ai grijă de tine. Dar nu mă căuta.
S-a ridicat calm și s-a depărtat. Pentru prima oară, simți cum povara veche a copilăriei se topește. În sfârșit era liber. Și viața a pornit mai departe, cu tot cu șansa de zâmbet ironic, între o shaorma la colț și un ceas care-ntârzie mereu.
Nu mai ești mama mea: Povestea cutremurătoare a lui Alexandru și a reîntâlnirii cu mama care l-a abandonat, după 29 de ani, la marginea Iașului
