Mă numesc Camelia Filip și locuiesc la Iași, acolo unde străzile pașnice și bisericile vechi păstrează amintiri din alte vremuri. Când m-am apropiat de colegul meu, Bogdan, sufletul mi s-a luminat de bucurie. Îmi imaginam că eu voi fi aleasa lui, singura lui iubire. Dar visul meu s-a fărâmițat repede, căci am aflat curând că există și o altă femeie în viața lui soția lui, Oltea.
Tocmai intrasem la firma noastră, iar primul proiect m-a trimis într-o delegație la București cu Bogdan. Era vorba de o negociere importantă. Totul a mers bine, iar la final, Bogdan m-a invitat să sărbătorim: Hai să bem un pahar, nu semnăm contracte de asemenea valoare în fiecare zi. Am acceptat cu emoție. Ne-am așezat la masa unui mic bistro, unde am comandat vin moldovenesc. Atmosfera s-a încălzit, conversația a curs firesc, iar dintr-o dată m-a sărutat. Am încremenit, dar nu l-am respins. În lift, m-a strâns la piept cu o dorință nebună. Parfumul lui mă amețea mai tare decât alcoolul. Noaptea petrecută la el a fost una de neuitat, plină de pasiune.
După ce ne-am întors în Iași, nu am putut ține secretul și am povestit totul colegei mele, Ancuța, în care aveam mare încredere. Să nu te îndrăgostești de el! mi-a tăiat-o scurt. De ce? am întrebat, contrariată. Pentru că e însurat. Ca un trăsnet m-au lovit vorbele astea. Bogdan avea doar 28 de ani cu greu credeam că cineva se mai căsătorește atât de devreme. L-am întrebat direct, iar el mi-a răspuns fără ezitare: Da, sunt căsătorit de un an. Dar nu ne-am oprit aici. Am devenit amanți. Întâlnirile noastre pe ascuns, în apartamentul pe care-l moștenise de la bunici, au devenit ritualul nostru secret. Cu fiecare zi, mă adânceam și mai tare în relația cu el.
Într-o duminică dimineață, curajul m-a împins să-i spun: Bogdan, divorțează. Cu mine ai putea fi fericit cu adevărat. M-a privit cu tristețe: Te iubesc, dar nu pot. De ce? am stăruit. Oltea e bolnavă grav. Am amuțit. Ce are? De ce nu mi-ai spus? vocea mi-a tremurat. Are cancer la sân, am aflat de curând. Nu pot s-o las acum. Vorbele lui m-au durut, dar am înțeles era nevoie de el. Mi-a fost milă de Oltea. Când mi-a spus că joi urma să fie operată, m-am rugat pentru ea toată ziua, sincer, cu lacrimi. După ce a ieșit din spital, Bogdan și cu mine ne-am îndepărtat simțeam că locul lui era lângă soția bolnavă.
Au trecut patru luni. Bogdan nu m-a mai contactat deloc. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Oltea încă suferă, s-ar putea să urmeze altă operație, a spus obosit. Îți înțeleg durerea, dar nu te gândi și la mine? am murmurat. A dat din cap: Ai dreptate, hai să facem ceva în weekend. Ne-am revăzut în apartamentul lui, noaptea plină de pasiune. Dar, înainte să plec, am revenit la subiectul divorțului. Fața lui s-a înnegurat: Nu voi face asta niciodată. Ea e sora șefului meu. Am rămas șocată. Asta era! Și cancerul a fost minciună? Bogdan a amuțit, apoi a ieșit trântind ușa.
Câteva zile mai târziu, o femeie brunetă, elegantă, a intrat în birou și a cerut să vorbească cu Bogdan. Ancuța a dus-o la el. Cine e? am întrebat-o pe Ancuța, în șoaptă. Soția lui, mi-a răspuns. Mi-am găsit un pretext, am intrat la el sub falsul motiv că am nevoie de niște acte, doar ca să văd cine e Oltea. Arăta sănătoasă, răspândea frumusețe, siguranță, rafinament. În prezența ei, m-am simțit mică, nesemnificativă. Am întrebat-o pe Ancuța: Ai auzit de vreo boală la Oltea? Nimic, numai prostii. Toți ar fi aflat. Așa am descoperit adevărul: Bogdan mă mințise din prima zi.
Curând am început să mă simt slăbită, greață. M-am plâns Ancuței, care a sugerat: Nu cumva ești însărcinată? Am respins gândul, dar am făcut un test pozitiv. Medicul ginecolog a confirmat: eram în a doua lună. Am rămas șocată. Mi-am amintit seara aceea nu ne-am protejat deloc. Eram pusă în fața unei dileme: să păstrez sau nu copilul? L-am sunat pe Bogdan. Fă avort!, mi-a spus rece. Nu, nu voi face asta, am răspuns hotărâtă. Atunci te voi da afară, m-a amenințat. Nu mă sperii! am replicat. Am decis să păstrez copilul, din ambiție și ca răzbunare față de el. Nu-l credeam capabil de așa ceva, dar totuși am fost concediată. O prietenă mi-a găsit un post de vânzătoare la librăria fratelui ei. N-a vrut să angajeze o femeie însărcinată, dar s-a lăsat înduplecat de milă.
Fetița mea s-a născut prematur, la șapte luni firavă, dar vie. I-am dat numele Constanța, după tatăl ei Bogdan. El nu a aflat. Poate că nu-i voi spune niciodată. Ce să-i mai reproșez? M-a trădat, m-a lăsat singură aruncată la marginea drumului, cu copil mic și fără slujbă. Visez chipul lui frumos, dar mincinos și în suflet mă străpunge durerea. Și-a ales soția, cariera, și m-a șters din viața lui ca pe o coală de hârtie aruncată. Dar nu m-am lăsat. Îmi cresc fiica, mă lupt pentru ea, deși fiecare zi e o încleștare cu destinul. Să rămână el să trăiască cu minciunile lui, eu trăiesc pentru Constanța lumina mea în întuneric.







