Cum au „învățat-o” copiii pe mama: Dacia de la țară, promisiuni încălcate, scandaluri de familie și lecții scumpe despre proprietate, recunoștință și „generozitatea românească”

Ce faci acolo?! ţipă Viorica Dumitrescu. Ăsta e terenul meu!

Terenul tău! urlă ginerele, smulgând cu zgomot o bucată de tablă. Dar gardul e al meu! Eu l-am cumpărat, am toate facturile în portbagaj! Şi lambriul e tot al meu! Şi ferestrele le iau cu mine!

Mihai! Fă ceva! Viorica Dumitrescu dă buzna spre fiul ei. O să ne dărâme casa asta!

Viorica Dumitrescu stătea în bucătărie cu aer de martiră în faţa nurorii şi a fiului, tocmai se desfăşura un mic spectacol.

Gata, copii, glasul Vioricăi era stins. Am hotărât. Nu-mi mai trebuie căsuţa de la ţară. Nu mai am putere, sănătatea nu-i ce a fost.

Până ajungi cu microbuzul, apoi trei kilometri pe jos prin câmp

Ultima oară mi-a crescut tensiunea aşa rău, că am văzut numai pete negre.

Luaţi voi căsuţa. Vă aparţine, folosiţi-o, construiţi, relaxaţi-vă!

Mihai se învioră instantaneu. Îşi amintea din copilărie cele şase ari cu zmeură sălbatică, gardul şubred şi căsuţa mică, pe care bunicu a ridicat-o din ce-a reuşit să mai găsească pe timpul lui Ceauşescu.

Mamă, tu vorbeşti serios? făcu el un pas spre masă, zâmbind. E minunat! Oana, ai auzit? O să facem acolo o livadă, şi reparăm şi căsuţa, eu schimb treptele, tot.

Oana se întoarse încet. Locuia în familia Dumitrescu de şapte ani şi ştia că nimic de la soacra nu vine pe gratis.

Doamnă Viorica, e cam neaşteptat, răspunse Oana calm. Dar să înţelegem exact: cum procedăm cu actele? E donaţie sau treceţi direct pe numele lui Mihai?

În bucătărie, linişte. Mihai o privea dojenitor pe soţie. Şi soacra îşi ridică încet privirea spre ea.

Oana, eşti tare practică, accentuă Viorica cuvântul. Eu vă dau cu sufletul, cu binecuvântare de mamă, iar tu mă iei cu documente, acte Eu sunt mama voastră ori ba? Dacă am zis că-i a voastră, atunci e a voastră. Ce nevoie de formalităţi? Numai bani de notar

Tocmai de aceea, doamnă Viorica, se aşeză Oana la masă, faţă-n faţă. Fiindcă e într-o stare jalnică. Gardul e praf, acoperişul din magazie pică, şi în casă podeaua e putredă. Pentru a le pune la punct, trebuie să băgăm cam douăzeci-treizeci de mii de lei vechi.

Eu nu bag banii familiei într-un loc care legal nu-i al meu. Mâine vă răzgândiţi, şi noi rămânem cu buzunarele goale.

Cum poţi să spui aşa ceva! puse mâinile la piept Viorica. Mihai! Auzi? Nevasta ta mă acuză că-s interesată! Pe mama ta!

Oana, hai că exagerezi, mormăi Mihai. Maica a zis să luăm, luăm.

Nu, Mihai. Dacă-i donaţie pe numele tău, mâine chemăm muncitorii şi aduc materiale. Dacă nu, mai bine să năpădească iar zmeura curtea.

Scandalul a ținut două ore. Viorica a plâns, a pomenit de răposatul soţ, a acuzat pe Oana de abordare occidentală, şi la urmă i-a dat afară, spunând că nici o găleată stricată nu le-ar lăsa pe mâini.

După două săptămâni, la o cină de familie la care era invitată şi sora lui Mihai, Irina, Viorica Dumitrescu a anunţat solemn:

Dacă Mihai nu vrea căsuţa, i-am dat-o Irinei. Soţul ei, Ilie, e bun de muncă, deja au şi făcut plan de renovare.

Mihai s-a uitat tot seara ca norul cel negru. Răsfoia poze cu vile la ţară şi ofta teatral. Oana mânca liniştită salată. Ştia că circul e abia la început.

***

Irina şi Ilie s-au apucat de treabă cu elan. În tot iunie, chatul de familie era plin de actualizări:

Am comandat gard din fier forjat!

Au adus patru tone de nisip.

Ilie a săpat şanţul pentru fosă!

Vezi, bombănea Mihai, aruncând telefonul pe canapea. Alţii fac! Noi ne temem de ţepe. Irina n-a avut frică, acum or să aibă căsuţă ca-n poveşti.

Lasă, Mihai, îi zicea Oana scurt. Să vedem ce iese până la urmă.

La jumătatea lui august, casa era transformată. I-au pus lambriu nou, ţiglă metalică pe acoperiş, gard solid pe fundaţie de cărămidă. Ilie a pus şi gazon rulou şi un leagăn mare.

Au chemat toată familia la inaugurare. Viorica Dumitrescu stătea pe terasa nouă, într-un şezlong, făcând vânt cu un evantai.

Ei, dragii mei, zâmbea ea, primind paharul de suc de la Irina. Uitaţi ce linişte, ce frumos. Irina, Ilie, dragii mamii, m-aţi bucurat. Oana, priveşte ce gard!

Ilie, tras la faţă după două luni de muncă grea, se apropie de masă.

Mamă, am muncit din greu, dar măcar nu mă tem să aduc şi copiii aici. Uite, am pus toate actele într-un dosar: bonuri, facturi, garanţie la centrală.

Hai luni la oraş, la notar, cum ai promis după renovare, scrii casa pe numele Irinei.

Viorica Dumitrescu începu brusc să-şi admire pedichiura.

Ilie dragă, spuse ea moale. La ce să te grăbeşti? Care-i problema? Staţi, bucuraţi-vă. Vă alung eu pe cineva?

Irina s-a încruntat şi a pus castronul cu legume pe masă.

Mamă, ce vrei să zici cu staţi? Am investit aproape toate economiile. Ilie a luat şi un mic credit să terminăm la timp. Ai zis: Rezolvaţi renovarea, casa e a voastră.

Am spus să stăpâniţi, a corectat mama. Şi stăpâniţi. Veniţi când vreţi. Dar să fac acte

Vezi tu, fată, viaţa nu-i sigură. Azi Ilie e bărbatul tău, mâine, cine ştie?

Iar casa de la ţară e cuibul familiei. Trebuie să rămână în neam. Pe numele meu. E mai sigur aşa.

S-a lăsat linişte grea. Părea că şi păsările din pădure au amuţit.

Deci Ilie s-a ridicat încet. Adică nimic nu e al nostru? Nici gardul de 30.000 de lei, nici fosa, nici acoperişul?

Cum nu e al vostru? se miră Viorica. Folosiţi, nu? Delectaţi-vă. Vă dau voie să plantaţi castraveţi la anul.

Dar gospodină să fiu eu. Aşa stau liniştită. Şi dacă vă certaţi cu mine, iau cheia şi gata. Pot să fac asta!

A, chiar poţi?! ţipă Irina. Am muncit până la epuizare, suntem plini de datorii, şi tu ne ţii numai ca pe chiriaşi?!

Nu striga la mama! răcni Viorica. Hotărâtă treabă! Aţi venit la pomana, şi vă mai şi plângeţi!

La pomana?! Ilie a explodat. Totul era putred! Eu am bătut fiecare cui cu mâna mea!

A plecat tăcut spre magazie.

Ilie, unde te duci? strigă Irina.

După scule!

Într-un minut, s-a întors cu ranga şi maşina de găurit. S-a dus direct la gard şi a început nervos să-l demonteze. Mihai a vrut să intervină, dar Oana i-a pus calm mâna pe umăr.

Nu te băga, Mihai. Nu e treaba noastră.

Irina, uitându-se cum bărbatul îi dărâmă gardul, a apucat şi ea o lopată şi s-a repezit la tufa cu trandafiri preferată de mamă.

Poftim, gospodăreşte! a urlat, dezrădăcinând planta cu tot cu pământ.

A urmat haos. Ilie lucra sistematic. După gard a trecut la terasa de policarbonat, smulgând bucăţile cu tot cu şuruburi.

Viorica Dumitrescu alerga, încercând când să-l prindă pe Ilie de cămaşă, când să-şi apere uşa nou vopsită.

Sun la poliţie! ţipa ea, scoţând telefonul. E jaf! O să te bag la puşcărie, ginere neisprăvit!

Sună! strigă Ilie, aruncând o placă de policarbonat în portbagaj. Să vadă lumea cum stăpâna asta şi-a bătut joc de oameni!

După jumătate de oră au venit poliţiştii. Un locotenent obosit a privit scena: jumătate de teren fără gard, grămezi de materiale la poartă, o femeie plângând pe prag.

Ce s-a întâmplat? întrebă el.

Mă jefuieşte! Viorica arătă spre Ilie. Uite tot ce-a stricat! A furat gardul! Sparge terasa!

Ilie s-a apropiat calm cu dosarul de acte.

Domnule locotenent, iată toate facturile pe numele meu. Toate achiziţiile. Nici contract de închiriere, nici de donaţie nu există. Doamna zice că n-am nici un drept pe teren.

Aşa că îmi iau bunurile plătite de mine. Nu ating casa, iau doar ce am investit.

Poliţistul a răsfoit hârtiile, s-a uitat la date, apoi la Viorica.

Doamnă, disputa dumneavoastră e civilă. Dacă omul are acte pe numele lui, nu e infracţiune. Faceţi plângere în instanţă.

Ce instanţă?! suspină Viorica. O să-mi ia tot!

Are dreptul, dacă bunurile sunt pe numele lui, tranşă locotenentul. Dumneata, domnule, vezi să nu dărâmi pereţii.

Poliţiştii au plecat. Ilie a încărcat tot ce mai putea salva în portbagaj şi pe capota maşinii.

Terenul arăta ca după război: din vila modernă, înapoi la baracă văruită, pământ brăzdat de cratere după stâlpi.

Irina s-a urcat în maşină şi a trântit portiera.

Gata, mamă. Eşti proprietară cu acte-n regulă. Bucură-te de singurătate. Nu ne mai vezi niciodată!

Au plecat lăsând nor de praf în urmă. Viorica Dumitrescu a rămas abandonată în cuibul strămoşesc.

S-a întors către Mihai şi Oana, care priveau tăcuţi totul de la distanţă.

Măcar voi… abia a putut să vorbească. Mihăiţă, băiatul mamei… Ajută-ți mama. Uite ce mi-au făcut…

Irina a înnebunit, Ilie e un derbedeu… Hai tu, că tu eşti vrednic. Adu scânduri, măcar un gard să ridicăm…

Mihai s-a uitat la mamă.

Ştii, mamă, i-a zis liniştit. Oana a avut dreptate. Tu n-ai vrut să ne dai casa. Ai vrut să mă ţii în lesă.

Voiam să muncim doar ca să ne laşi să tăiem iarba pe terenul tău?

Cum poţi să spui aşa ceva?! Viorica şi-a dus din nou mâna la piept. Totul pentru voi!

Nu, mamă. Totul pentru tine. Hai, Oana.

S-au suit în maşină. Oana se uita în oglinda retrovizoare, văzând cum Viorica se aşeza pe banca veche a bunicului şi îşi ascundea faţa în palme.

Seara, Mihai stătea în bucătărie, privind lung pe geam. Oana pregătea cina.

Oana, o chemă el încet.

Da?

Iartă-mă. Chiar am crezut că exagerezi. Puteam să intrăm în datorii grave…

Oana îl îmbrăţişă pe după umeri.

Lasă, Mihai. Bine că ai înţeles.

Mă gândeam se încurcă Mihai. Mâine merg la bijuterie. Am văzut o brăţară cu granate, ştii, aia care ți-a plăcut cândva. Vreau să-ţi fac un cadou. Pentru că eşti aşa… prevăzătoare.

Oana zâmbi.

Un cadou merge oricând. Dar hai să decidem: de la mama ta, gata cu darurile. Ne-au scos prea scump.

Evident, o trase Mihai lângă el. Mi-am şi schimbat numărul de telefon. Să se descurce singură cu cuibul ancestral.

***

Viorica Dumitrescu nu s-a mai descurcat cu terenul când a realizat că nu se poate baza pe munca altora, a vândut căsuţa.

Nici fiul, nici fiica nu-i mai vorbesc, rudele tot pe Mihai şi Irina îi bârfesc.

Despre scandal, soacra Oanei nu povesteşte detalii spune doar că, după cât s-a jertfit, propriii copii au părăsit-o.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

4 × 1 =

Cum au „învățat-o” copiii pe mama: Dacia de la țară, promisiuni încălcate, scandaluri de familie și lecții scumpe despre proprietate, recunoștință și „generozitatea românească”
M-a luat de soție din milă – așa mi-a spus soțul, iar eu i-am dat o oră să se pregătească