Cum am crezut că am găsit o adevărată prietenă la un curs pentru un job de vis la București, dar ea se baza pe părinți, eu eram căsătorită și independentă, iar relația noastră s-a destrămat între examene ratate, promisiuni încălcate, răceală în perioadele grele și gesturi care m-au făcut să nu mai cred în prietenie ca înainte

Am cunoscut-o pe prietena mea în timpul unui curs la care mă înscrisesem pentru a putea aplica la un loc de muncă foarte râvnit din Chișinău. Sinceră să fiu, mi-a fost greu să înțeleg o parte din materiale, iar ea m-a ajutat destul de mult. Timpul a trecut, am terminat cursul și am păstrat legătura. Ea încă depindea financiar de părinții ei, iar eu eram căsătorită și fără sprijinul lor.

Căutam de lucru și am avut noroc ca un prieten să mă recomande. Procesul însă s-a prelungit foarte mult. Ne vedeam rar, pentru că deseori anula întâlnirile cu scuza că s-a făcut târziu. Și eu eram ocupată, dar păstram contactul până când am primit invitația să depunem actele și să dăm examenele pentru postul respectiv. Atunci deja nu mai lucram și strângeam bani pentru câteva proceduri medicale care nu erau deloc ieftine. Ea, din cealaltă parte, avea părinți care îi plăteau totul.

La examene, ea a fost acceptată din prima, pe când eu nu. Am mai încercat de două ori, dar la fel nu m-au luat. Am rugat-o să mă ajute cu pregătirea, dar mereu era foarte ocupată. După aceea, prin decembrie și ianuarie, parcă a dispărut cu totul. Eu am continuat să caut de muncă, dar nu am găsit nimic până la jumătatea lui februarie a fost o perioadă grea pentru mine. Când, într-un final, am reușit să găsesc ceva, am început să lucrez și în timpul săptămânii, și în weekend.

La sfârșitul lui februarie, ea m-a căutat și mi-a propus să ne vedem în martie, să stabilim o întâlnire. Eram nehotărâtă pentru că nu mai voiam să văd oameni din acea lume mă durea faptul că nu fusesem acceptată la locul respectiv dar am fost de acord, pentru că ea era o persoană specială pentru mine. Întâlnirea trebuia să fie sâmbăta, iar eu a trebuit să cer voie de la serviciu ca să pot lipsi. I-am scris vineri seara, însă nu a răspuns. Nici sâmbătă nu a răspuns. Întâlnirea nu a avut loc și am avut probleme la serviciu din cauza schimbului ratat, iar prietena mea a apărut abia luni, trimițându-mi un mesaj pe WhatsApp, spunând că a avut o problemă de familie.

M-am enervat și nu i-am mai răspuns trei luni. Apoi am suferit o intervenție chirurgicală, și din întâmplare, ea m-a sunat. I-am spus că tocmai am fost operată și că sunt sensibilă, însă totuși am vorbit cu ea. Mi-a zis:
Dacă simți nevoia, dormi, iar mai târziu te sun să văd ce faci.
Nu m-a mai sunat niciodată.

După două luni, mi-a spus că ar vrea să ne vedem, dar poate doar în timpul săptămânii. Atunci eu aveam cursuri după-amiaza, care mă costau scump, și nu puteam să le pierd pentru nimeni. Totuși, inițial am fost de acord ezitant, dar am renunțat până la urmă.

După aceea, a început să mă sune să mă întrebe cum mă simt, dar simțeam că își bate joc. Punea întrebări despre familia mea și tot făcea aluzie la divorțul părinților mei, de parcă voia să mă rănesc, când în realitate părinții ei erau cei divorțați, nu ai mei. Am început să realizez toate aceste comentarii și, încet-încet, am început să distanțez îi răspundeam scurt sau chiar o mințeam.

Cu timpul am eliminat-o gradual din rețelele de socializare, până când, în martie anul viitor, am șters și ultimul contact. Mi-a scris, dar am ignorat-o. O zi după ziua mea de naștere, m-a sunat să mă ia la rost, spunând că ea mereu a încercat să mă ajute și nu înțelege de ce mă port așa cu ea. Eu i-am răspuns că niciodată nu am timp pentru mine, dar se vede că am timp să postez poze cu alți oameni. I-am spus:
Fii și tu cu cine vrei.
La final, mi-a spus că a vrut doar să mă ajute și că nu mă va mai căuta. Sincer, m-a durut. Simt că nu mai pot avea atât de ușor încredere în oameni. Am senzația că ea voia să mă vadă bine, dar niciodată mai bine ca ea. De fapt, nu i-a păsat cu adevărat de mine, chiar dacă eu am avut mereu atenție și gesturi frumoase pentru ea.

Uneori mă gândesc că poate a avut un interes romantic față de mine, pentru că făcea remarci sarcastice despre soțul meu, insista să îl chem undeva, sau comenta la pozele altor fete. Eu am fost sinceră și deschisă cu ea probabil aici am greșit. Mă doare pentru că mie chiar mi-a păsat: ea doar dorea să mă țină aproape. Am crezut că este o prietenie adevărată și că avem multe în comun, dar nu a fost deloc așa. Acum nu îmi mai este ușor să am încredere. Mi-aș dori să am mai mulți prieteni, dar pare din ce în ce mai greu.

Viața mi-a arătat că nu oricine pe care îl considerăm aproape ne este cu adevărat prieten. E important să prețuim sinceritatea și respectul, și să nu ne pierdem timpul cu cei care nu ne doresc binele din inimă. Adevărata prietenie nu doare, iar cu timpul învățăm să ne alegem oamenii care ne sunt aproape.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four − 1 =

Cum am crezut că am găsit o adevărată prietenă la un curs pentru un job de vis la București, dar ea se baza pe părinți, eu eram căsătorită și independentă, iar relația noastră s-a destrămat între examene ratate, promisiuni încălcate, răceală în perioadele grele și gesturi care m-au făcut să nu mai cred în prietenie ca înainte
TU EȘTI FERICIREA MEA? Sincer, nu aveam de gând să mă mărit vreodată. Dacă nu ar fi fost curtea insistentă a viitorului meu soț, probabil și acum zburam liberă ca o pasăre. Artiom, ca un fluture năuc, roia în jurul meu, nu mă scăpa din ochi, încerca să-mi facă pe plac în toate, suflând și praful de pe mine… Până la urmă, am capitulat. Ne-am căsătorit. Artiom a devenit imediat omul meu de casă, apropiat și drag. Cu el era ușor și comod. Ca în papuci pufoși, acasă. După un an s-a născut fiul nostru, Ștefan. Artiom avea serviciu într-un alt oraș, acasă venea doar o dată pe săptămână. De fiecare dată ne aducea mie și lui Ștefan bunătăți felurite. Într-una din vizite, m-am apucat — ca de obicei — să-i verific toate buzunarele înainte de spălat. Deja îmi intrase în obicei (odată am spălat fără să văd permisul lui de conducere!). De atunci, înainte de spălat, verific la milimetru fiecare buzunar. De data asta, din pantalonii lui a căzut o foaie împăturită. Am deschis-o. Era o listă lungă de rechizite școlare (era luna august). La final, cu scris de copil: „Tati, vino mai repede.” Aha, deci așa găsește bărbatul meu distracție pe lângă casă! Bigam! N-am făcut scandal, mi-am luat bagajul, fiul (Ștefan nici de trei ani nu avea) de mână și am mers la mama, pe termen lung. Mama mi-a dat o cameră: — Stați aici până vă împăcați. Gândul răzbunării mi-a surâs. Mi-am adus aminte de colegul de clasă Roman. Cu el chiar să „mă dau în romanțe”! Roman nu-mi dădea pace nici la școală, nici după. Sun și îl întreb: — Salut, Romane! Ești însurat? – iau de la capăt. — Nadina? Salut! Ce contează, însurat, divorțat… Poate ne vedem? – răspunde el bucuros. Aventura mea neprevăzută a durat vreo jumătate de an. Artiom aducea lunar alocația fiului nostru. I le dădea mamei mele și pleca fără un cuvânt. Știam că trăiește cu Ecaterina Ionescu. Ea avea o fetiță din alt mariaj. Ecaterina îl obligase pe copilă să-l numească „tati” pe Artiom. Toți locuiau în apartamentul lui Artiom. De cum a aflat Ecaterina că am plecat, a venit instant cu fată-sa de la alt oraș la el. Îl venera pe Artiom. Îi tricota șosete de lână, pulovere, gătea gustos și pe săturate. Toate astea aveam să le aflu mai târziu. Toată viața îl voi muștrului pe Artiom pentru Ecaterina Ionescu. Atunci însă mi se părea că mariajul nostru s-a stins, a fost un colaps… … Totuși, peste o cafea (vorbeam de divorț), pe mine și Artiom ne-au invadat amintiri frumoase. Artiom mi-a mărturisit iubirea lui, s-a pocăit. Spunea că nu știe cum s-o scoată din casă pe agasanta Ecaterina. Mi-a fost milă de el. Ne-am împăcat. Apropo, soțul n-a știut nimic de Roman. Ecaterina și fata ei au părăsit orașul pentru totdeauna. …Au trecut șapte ani de căsnicie fericită. Și apoi Artiom a suferit un accident rutier. Operații la picior, recuperare, baston. Doi ani de chin. Toate astea l-au secătuit, Artiom s-a apucat de băutură. S-a înstrăinat complet. Nu-i mai recunoșteam chipul. Nu ajutau vorbele. Ne consuma pe mine și pe fiul nostru. Refuza orice ajutor. Dar la muncă apăru „vestă pentru lacrimi” – Pavel. Mă asculta în pauza de țigară, mă plimba după serviciu, mă consola. Pavel era însurat. Soția lui era însărcinată cu al doilea copil. Nici azi nu-mi pot explica cum am ajuns cu Pavel în pat. Aiurea total! E mai scund cu un cap decât mine, firav, nici nu mi-e pe gust…! Și a început „valul”! Pavel mă ducea la expoziții, concerte, balet. Când nevasta lui va naște o fată, Pavel va înceta toate distracțiile. Va pleca de la jobul nostru și se va angaja în altă parte. Oare atunci s-a gândit la mine: „ochii care nu se văd, se uită”? Eu nu am avut pretenții la el, așa că l-am lăsat ușor să-și revină în familie. Omul ăsta doar a mutat pe scurt durerea mea sufletească. Nu voiam să-mi bag nasul în fericirea altuia. Soțul meu continua să bea. …Peste vreo cinci ani, mă voi reîntâlni cu Pavel din pură întâmplare – îmi va propune serios să mă mărit cu el. Mi se va părea comic. Cât timp Artiom s-a redresat pe moment, a plecat la muncă în Cehia. Eu, nevastă și mamă exemplară, cu toate gândurile la familie. Artiom se întoarce peste jumătate de an. Renovăm apartamentul, cumpărăm tehnică nouă. Repara și mașina. Doar să trăiești și să te bucuri! Dar nu… Soțul iar a căzut pradă alcoolului. Începe Iadul. Prietenii îl aduc acasă. Nu se putea ține pe picioare, cel mult târâindu-se… Umblam nopțile prin cartier după soț, îl găseam dormind pe bancă, cu buzunarele răsturnate și gole, îl târam acasă… Tot felul de cazuri … …Și iată, într-o primăvară, stau tristă la stația de autobuz. În jur păsărele, soarele râde vesel, mă gâdilă razele, iar eu nu simt nimic de aprilie. Aud șoptit la ureche: — Poate vă pot fi de ajutor, doamnă… Mă întorc. O, Doamne! Ce bărbat frumos… Eu, la 45 de ani! Să fiu iar „fruct”? Mă rușinez ca o domnișoară. Vine autobuzul, mă urc repede și fug. Mai bine departe de păcat. Bărbatul îmi face cu mâna. Toată ziua mă gândesc doar la el. Mai stau pe gânduri vreo două săptămâni. Dar Egor, așa îl chema pe necunoscut, zilnic mă aștepta la aceeași stație. Ajunsesem să nu întârzîi, să mă uit din depărtare dacă stă acolo. Egor, văzându-mă, îmi trimitea zâmbind sărutări în aer. Într-o zi vine cu o legătură de lalele roșii. — Și unde să mă duc cu flori la serviciu? Mă dau de gol fetele… Egor râde: — Oh, nu m-am gândit la consecințe… Dă buchetul unei bunicuțe, care ne urmărea toată scena. Bunica se întinerește: „Mulțumesc, măi băiete! Îți doresc o iubită pasională!” Am roșit. Noroc că n-a urat una tinerică… Egor continuă, spre mine: — Nadia, hai să fim vinovați împreună! Nu vei regreta. Sincer, oferta a fost tentantă și la fix. Că, cu soțul, nu mai aveam relație. Practic era inert, scufundat în alcool. Egor nu fuma, nu bea, fusese sportiv (avea 57 de ani), conversație aleasă. Divorțat. Avea un farmec aparte! M-am aruncat cu capul înainte în aventura asta! A fost vârtej de pasiune. Trei ani am pendulat între casă și Egor. Sufletul mi s-a tulburat. Nici voință, nici dorință să mă opresc. Când m-am trezit cu adevărat să pun capăt, nu găseam puterea. Cum zice vorba, „îl gonește fata și el tot nu pleacă”. Egor acaparase tot: trup și minte! Se zice: „Când iubești marfa, pierzi mintea.” Când stătea lângă mine mi se tăia respirația! Era ca un blocaj mintal! Totuși, simțeam că pasiunea asta n-are final bun. Nu-l iubeam pe Egor. După ce mă întorceam acasă (topită după amant), voiam să mă cuibăresc la soț. Oricât de beat, dar era al meu, curat sufletește! Pâinea seacă e mai sățioasă decât plăcinta străină! Simțeam asta ca adevăr. Pasiunea — vine de la „a suferi”. Și voiam să termin cu suferința, să revin la familie, nu la distracții. Așa gândea mintea. Corpul alerga spre prăpastia dulce. Eram prizoniera patimii. Fiul meu știa de Egor. Ne-a văzut odată la restaurant, când venise cu iubita lui. L-am prezentat. Au dat mâna, s-au salutat. Seara, la cină, Ștefan se uita insistent la mine. Aștepta explicații. Am făcut o glumă: „Colegul m-a chemat să vorbim de un proiect nou.” „La restaurant, da…” – a aprobat fiul. Nu m-a judecat. Mi-a cerut să nu divorțez de tata. Poate, zicea, tata se va trezi. Mă simțeam oaia rătăcită. O prietenă divorțată mă sfătuia insistent „să-mi văd de mine, să las amanții în pace”. O ascultam. Avea experiență: ajunsese la al treilea soț. Logic discutam, dar stop am pus doar când Egor a încercat să mă bruscheze. Acolo a fost punctul. Cum spunea prietena: — Linistit e marea cât stai pe mal… Mi s-au deschis ochii! Trei ani de zbucium! Libertate! Egor mult timp va încerca să mă recâștige. Mă va căuta peste tot. Va cere iertare public, plângând în genunchi… Eu, de neclintit! Prietena îmi va dărui o cană cu inscripție „Tu ești pe calea bună!” Cât despre Artiom, el știa totul de aventurile mele. Egor îl suna și îi povestea tot. Amantul meu era sigur că voi pleca din familie. Artiom mi-a spus: — Când ascultam pălăvrăgeala ăstuia, aș fi vrut să mor încet. Eu sunt de vină! Eu! Am pierdut nevasta, am dat viața pe sticla de alcool. Prost. Ce să-ți zic? …Au trecut zece ani. Avem două nepoate. Stăm la masă, bem cafea. Mă uit pe geam. Artiom mă ia de mână și mă întreabă: — Nadie, nu privi în altă parte. Eu sunt fericirea ta! Crezi? — Sigur că cred, iubitul meu…