Ion Petrovici s-a trezit când ceva cald şi umed i-a atins obrazul: povestea bătrânului din satul moldovenesc, salvat în pădure de o căţeluşă rătăcită – o întâmplare care a schimbat pentru totdeauna relaţia localnicilor cu animalele

Grigore Ciobanu își reveni încet doar când simți ceva cald și umed atingându-i obrazul.

Deschise ochii cu greutate și rămase pentru câteva clipe nemișcat, privind boticul unei cățele cu ochi blânzi și nas umed. Animalul îl mirosea cu grijă, parcă dorea să vadă dacă mai era viu omul.
De unde ai apărut tu, măi fetițo? șopti bătrânul, simțind cum speranța începe să îl încălzească acolo, pe pământul rece.

Povestea aceasta nu a mai ieșit din gura sătenilor din Larga, sat ascuns între dealurile Moldovei. Acolo, lumea nu prea se arunca cu vorbe dulci pentru câinii vagabonzi; fiecare își vedea de treaba lui. Nimeni nu îi alinta cu delicatese, și poate că, dacă aveau noroc, primeau o coajă de pâine sau niște zeamă vărsată.

Grigore Ciobanu fusese toată viața un gospodar de modă veche. El credea că animalele de pe lângă casă trebuie să muncească: vaca dădea lapte, găinile ouă, iar câiniiCâinii, zicea el, doar cheltuiesc degeaba mâncarea și ocupă locul în curte.

Dar soarta avea să-i dea o lecție ce-i va dărâma toate convingerile despre sufletele patrupede.

În acea dimineață de toamnă, septuagenarul s-a trezit cu un dor straniu în piept. De când fusese lovit de accident vascular, cu trei ani în urmă, ieșea rar din casăpicioarele nu-l mai ascultau, și voința îi era știrbită. Dar azi, ceva îl trăgea către pădure, la ciupercile pe care le știa de mic copil.

Să mai merg măcar o dată se încurajă Grigore, coborând de pe dulap vechea coșarcă împletită.

Vecina lui, Maria, îl văzu la poartă și se miră.
Unde pleci, Grigore?
La bureți mă duc, Marie, ce să fac acasă legat ca un câine?

Cunoștea drumul spre codru după fiecare hartop și groapă. Deși îi tremurau picioarele, sufletul îi zburdanu simțise de mult așa o bucurie! Pădurea îl întâmpină cu liniște și răcoare, ciupercile parcă țâșneau direct în coș.

Ceas după ceas, coșarca s-a umplut. Grigore trecea cu foc de la o poiană la alta, de parcă uitase că bătrânețea îi apăsase umerii. Dar când s-a aplecat după un gălbior mare, i-a fugit pământul de sub picioare. I s-a făcut brusc negru în fața ochilor.

A încercat să se prindă de un mesteacăn, dar nu mai avea putere. Se așeză greoi pe iarbă umedă de rouă, sprijinindu-se de trunchiul albicios.
Stau doar puțin să-mi treacă se minți el, dar picioarele îi atârnau grele ca plumbul, iar mâinile îi tremurau.
Timpul curgea agonizant de încet. Fiecare tentativă de ridicare era zadarnicătrupul nu-l mai asculta. Soarele cobora după coline, frigul se așternea.
Să fie aici sfârșitul? îl fulgeră o teamă sălbatică. Închise ochii, cu gândul să uite de frică.

Noaptea l-a trezit frigul, dar și un necunoscut sentiment de căldură. Lângă el, lipită, era o vietate ce-i oferea trupul ca să-i țină de cald. În întuneric, s-a speriatnu cumva era lup? Dar animalul doar foșnea liniștit, fără pic de răutate.

Dimineața, câineleașa era, o cățelușă bătută de soartăse ridică, îi mai adulmecă fața, apoi o zbughi hotărâtă spre sat.

Nu departe, în centrul satului, bărbații tocmai se strânseseră la sfat, la cancelaria primăriei. Deodată, printre ei, dă năvală o maidaneză roșcată, lătrând cu disperare, învârtindu-se în cerc.
Ce-i cu hărmălaia asta? se răsti domnul primar.
A, dom primar, o javră, nimic nou! oftă tractoristul Vasile.

Dar meșterul Nicolae Rusu privi mai cu atenție. Cățelul nu lătra degeabaparcă încerca să le spună ceva, arătând când la oameni, când spre marginea pădurii.
Măi, oameni buni, cred că vrea să ne ducă undeva, zise el pe gânduri.
Ce vorbești, Nicule?! Ce, îi ghicitoare? făcu unul din săteni cu dispreț.

Și totuși, Nicolae nu se putea scutura de neliniște. Cățelușa a făcut câțiva pași spre pădure, uitându-se mereu înapoi.
Dar dacă cineva chiar are nevoie de ajutor? zise el mai mult pentru sine. Mă duc să văd.
Cățelușa, văzând că cineva pornește după ea, începu să dea din coadă și porni repejor, uitându-se din când în când să vadă dacă omul e cu ea.

Prin câmp și codru au mers vreo jumătate de ceas. Nicolae începuse să se îndoiască de rostul drumului, când, la o margine de poiană, cățelușa se opri și schelălăi încet.

Grigore, ești viu? strigă meșterul, recunoscând silueta prăbușită lângă mesteacăn. Bătrânul deschise ochii obosiți și zâmbi slab:
Credeam că nu mă mai găsește nimeni

L-au dus relativ ușor în satNicolae vorbi la telefon cu vecinii și, în scurt timp, un grup de bărbați veni cu o căruță și o pătură pentru targă. Doctorul satului, domnul Bivol, l-a examinat numai ce l-au adus.
Pe tot drumul, cățelușa s-a ținut scai, alergând lângă căruță fără să piardă pasul. Când bătrânul fu urcat în ambulanță, ea s-a ridicat pe labe, privind îngrijorată înăuntru, de parcă voia să se asigure că stăpânul e la adăpost.

Iat-o pe salvatoarea ta, Grigore! râse Nicolae, arătând spre patrupedă. Dacă nu era ea, Dumnezeu știe cum mai scăpai.

De atunci, viața lui Grigore Ciobanu nu a mai fost la fel. Cățelușa roșcată, pe care o numi Lina, deveni stăpâna casei. Serile le petreceau împreunăbătrânul în fotoliu cu o carte în mână, Lina tolănită pe o rogojină la picioarele lui.

Când vecinii își dădeau coate, mirați de schimbarea bătrânului, Grigore numai clătina din cap:
Cățelușa asta mi-a salvat viața. Asta nu se poate uita!
Și, într-adevărcine ar putea uita un înger cu patru picioare, care ți-a stat alături când nimeni altcineva nu a făcut-o?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

thirteen − 7 =

Ion Petrovici s-a trezit când ceva cald şi umed i-a atins obrazul: povestea bătrânului din satul moldovenesc, salvat în pădure de o căţeluşă rătăcită – o întâmplare care a schimbat pentru totdeauna relaţia localnicilor cu animalele
Flori din copilărie Toată viața a visat Serafima la casa ei, dar în ultimii doisprezece ani, ea și soțul ei, Gheorghe, au locuit în orașul mare. Gheorghe era militar, așa că programul lui imprevizibil nu îi permitea să planifice nimic. Serafima își aștepta mereu soțul acasă și îi creștea pe cei doi băieți. Majoritatea timpului și-l dedica copiilor, iar soțul, într-adevăr, era mereu ocupat. – Gio, nu vrei să ne luăm o casă la țară? – îi propunea Serafima soțului. – Simo, tu știi că eu nu am timp de casă la țară – îi răspundea el. – Tu ce o să faci acolo singură? Și dacă luăm casă la țară, e departe de oraș, trebuie să călătorești singură cu copiii cu trenul? Nu pot, îmi fac griji. Mai bine așteptăm pensia și cumpărăm o casă la sat, și atunci faci ce vrei. – Of, Gio, cum de fiecare dată gândești atât de bine – îi răspundea Serafima. Și iată că a venit acel timp. Băieții au crescut, și-au făcut familii, locuiesc departe, vin doar în concedii. Serafima s-a retras la pensie, s-a săturat de școala unde era profesoară. La vârsta asta, își dorea liniște și pace. Dimineața, era fericită că nu mai trebuia să se gândească la muncă. Căsuța la sat Gheorghe s-a pensionat și el. În sfârșit, și-au cumpărat casa visurilor lor la sat – un loc unde se pot bucura de liniște, de pasiuni, unde pot primi copii și nepoți și pot respira aer curat. – Hai, Simo, să mergem la sat! – a hotărât soțul, iar ea a răspuns cu un zâmbet și a început să facă bagajele, în timp ce el le ducea la mașină. Serafima a iubit florile din copilărie și a purtat această dragoste toată viața, așa că s-a hotărât din primul moment: – Vreau un colț plin de flori în curte, să fie frumusețe de la începutul primăverii până toamna târziu! Casa era la 50 km de oraș, întreținută bine, nu era nevoie de prea mult efort, foștii proprietari au avut grijă de ea. Gheorghe, crescut la sat, s-a ocupat de renovarea interioară, după gustul lor. Serafima, cu entuziasm, și-a făcut colțul cu flori: a adus semințe din oraș, a cumpărat răsad de la bătrânele de lângă magazin. – Buni Varvara, oare cineva din sat are dalii? – a întrebat ea una din vânzătoare. – Măi fată, vezi casa cu poarta verde? Acolo la Stăpănuța găsești dalii. Tu ești nouă pe aici, nu? Cum te cheamă? – Serafima, plăcerea mea să vă cunosc, buni Varvara! Serafima a intrat în curtea Stăpănuței: – Bună ziua, mă trimite buni Varvara pentru dalii! – Bună, dragă, eu sunt Clava, toți îmi spun Stăpănuța. Tu cum te cheamă? – Serafima. Nu vindeți rădăcini de dalii? Sunt florile preferate ale bunicii mele… – Îți dau, nu le vând, doar îmi dai mărunt să se prindă! Ciudat, dar nu mai are nimeni dalii în sat, doar eu – și eu le iubesc. Când Serafima planta flori, vecina Nadia a intrat în curte: – Dalii? De ce le pui? Eu nu am pus niciodată, doar la bunici creșteau. Acum sunt alte flori la modă. – Fiecare cu ce-i place, moda nu se ține de flori – zice Serafima. – Când vor înflori dalile mele, poate îți schimbi părerea. Eu iubesc dalile, așa cum o iubesc pe bunica Măria – cele mai frumoase amintiri din copilărie… Copilăria Serafimei Părinții ei locuiau la oraș, cu cele două fete, Vica și Serafima – pe ea o alintau Simo. Bunica Măria locuia la sat, aproape de oraș, așa că fetele își petreceau toate vacanțele de vară la ea. Serafima își amintea mereu casa din bârne a bunicii, curtea plină de flori, banca de sub nuc, pe care bunica o vopsea mereu înainte să vină nepoatele. – Îmi amintesc poarta cu clanță de fier și potcoava care servea drept sonerie, – îi povestea soțului. – Ca să ți se deschidă ușa, trebuia să bați cu potcoava. – Ce inventivi erau bătrânii! – râdea Gheorghe. Serafima își amintea zmeurișul bunicii, ea adora zmeura, spre deosebire de sora ei Vica: – Cum să o mănânci, Simo, e plină de gândaci verzi! – se mira Vica. – Vrei doar să-mi strici pofta, eu tot o iubesc! – răspundea Serafima. Mai erau și căpșunele, culegeau cu bunica și mereu bunica avea bolul plin, ea doar câteva boabe. Serafima își amintea și buturugile de sub cireș – scăunele făcute de bunicul Grigore, unde jucau cu sora ei. Competiție cine să stea pe cea mai înaltă! Bucătăria mică a bunicii, cu masa cu față de masă și farfuria cu bunătăți – plăcinte, prăjituri, uscățele. Când ploua, fetele se urcau pe sobă, iar când tuna și fulgera, se ascundeau sub pătură. Vica spunea că e dragonul și trebuie să te ascunzi de el! Mai era o încăpere temută, fără fereastră, cu un cufăr vechi ce mirosea a naftalină și ceva acoperit cu pânză întunecată. – Buni, ce e acolo? – întreba Simo, speriată. – E haina de soldat a bunicului, cu care a venit de la război, – zicea bunica. Dar Vica îi șoptea altceva: – Nu e haină, e un duh rău, dacă-l eliberezi, te duce în întuneric! – o speria pe soră, iar Simo trecea fuga, cu ochii închiși, pe lângă odaia aceea. Bunica o certea pe Vica că sperie sora mai mică. Camera bunicii era preferata ei: mare și luminoasă, plină de flori la fereastră. Cel mai mult o impresionau florile din curte: gălbenele, gladiole, chiar și trandafiri; dar favorite rămâneau dalile, care înfloreau până toamnă târziu – visinie, mov, galbene cu marginile brune. Sărea pe vârfuri să le miroasă. Și-acum își amintește frumusețea grădinii bunicii. Visul cu flori a devenit realitate Gheorghe asculta povestea soției și visa la ziua în care îi va dărui casa la sat ca să-și împlinească visul. Iar Serafima știa: cândva, pe pământul ei, va cultiva flori, mai ales dalile. Iată că visul a devenit realitate! A plantat flori peste tot, era loc destul pentru sufletul ei. Gheorghe privea cu mândrie entuziasmul soției și se bucura că i-a îndeplinit dorința. A venit vara și florile au început să înflorească, una după alta, iar dalile au fost cele mai admirate. Dimineața, Serafima ieșea în curte și le saluta ca pe copii: – Bună dimineața, dragile mele flori, ce frumoase sunteți! Se oprea mai mult lângă dalile, le mângâia cu grijă: – Nu degeaba le iubea bunica Măria, sunt cele mai frumoase și mai mândre, – le lăuda ea. De doi ani, vecinele vin în vizită, admirând florile. – Simo, ce grădină de vis ai, ce frumusețe, dalile tale sunt nemaipomenite! – chiar și Nadia nu-și mai dezlipea privirea. – Aveai dreptate, Simo, dalile nu s-au demodat! – spunea și se minuna. – Da, dalile sunt mândria mea, atâta frumusețe! – exclama Serafima, privind spre cer, de parcă i-ar fi dorit ca bunica Măria să vadă această minune.