Cu o zi înainte de Revelion, am intrat cu mama în Magazinul Lu’ Guguță din centrul Chișinăului. Și m-am îndrăgostit și nu de băieții care se fofilau printre rafturi, ci de o rochie roșie, tricotată, cu bordură albastră la mâneci și pe poale. Nu venisem pentru rochii, nici gând. Aveam pe listă niște nimicuriori ghirlandă, ori ceva beteală de pus pe brad.
Ei, dar când am văzut rochia, m-am lipit de umărul mamei și-am început s-o bat la cap să mă lase măcar s-o probez. A cedat ce era să facă? Când am tras rochia peste cap, parcă era turnată pe mine, de zici că măsurătorile mele erau cunoscute în fabrică.
Evident că mintea mi-a fugit la băiatul de la școală, de care eram topită. Cum ar fi să mă vadă la serbare în rochia asta? Mi se umpleau ochii de lacrimi numai la gândul că trebuie s-o dau jos și să plec fără ea.
Mama, cu inima moale, a oftat, a dat ochii peste cap și, cu promisiunea că o să primească salariul în câteva zile, a pus rochia la casă. Parcă zburam pe străzile Chișinăului, așa fericită m-am întors acasă!
Am decorat sufrageria cu ghirlanda de-un leu, am împodobit brăduțul târât din Piața Centrală de tata, și când am deschis frigiderul, acolo ne aștepta un bulgăre de gheață și o bucățică amărâtă de unt. Atât.
Stăteam ca pe ace așteptând salariul mamei. Pe atunci, în vremurile bune, lumea lucra și în 31 decembrie, doar că erau eliberați mai devreme.
Mama a venit seara cu ochii roșii și privirea amară: N-au dat salariile, au zis că se întârzie. În glas îi bubuiau lacrimile, iar eu, sinceră să fiu, n-am fost prea afectată. Aveam rochia! Oricum, televizorul cu lămpi mergea și pe cele două canale rulate mereu aceleași comedii cu Nea Mărin și Revelioane de altădată.
Mama a fiert cartofi, i-a pus în untul rămas, a răzuit un morcov, l-a zbârcit cu zahăr, și gata masa festivă! Stăteam una lângă alta, iar când mama a izbucnit în plâns, m-am trezit și eu bocind, nu de foame, ci pentru că mi se rupea sufletul de mama mea necăjită.
Ne-am băgat apoi sub o plapumă cârpită, la căldură pe canapea, și am urmărit împreună concertul de Revelion. La ora 12 noaptea, și-au făcut apariția vecinii pe palier cu paharele de șampanie de Cricova și au început să se strige unii pe alții, cu La mulți ani! și Hai noroc! de răsuna scara blocului. Noi, tot în casă, nu ieșeam nicăieri.
Dintr-odată, țop-țop! soneria de la ușă a bitat ca la procuratură. Mama a mers să deschidă și s-a trezit cu doamna Paraschiva de la apartamentul vecin, aceea pe care o deranjam ba cu gălăgia, ba că nu spălam scările la rând, ba găsea ea alt motiv; o babă cicălitoare, recunoscută în tot cartierul.
Nici n-am apucat să aud ce discută cu mama, că doamna Paraschiva s-a împleticit direct până la masa noastră sărăcăcioasă, a evaluat din priviri cartofii și a plecat fără să spună nimic.
După vreo 20 de minute, a început să bubuie la ușă de zici că venise miliția. Mama a ieșit, iar după două secunde, în cameră a năvălit doamna Paraschiva de data asta cu ditamai plasele: borcane de salată boeuf, salam de Sibiu, o găină fiartă, un borcan cu castraveți murați, bomboane Bucuria și, minune, vreo patru mandarine! Sub braț, o sticlă de șampanie.
A certat-o pe mama, i-a șters nasul cu un colț de palton și a plecat bombănind. Mama iar a plâns, dar de emoție, nu de necaz.
După anul nou, doamna Paraschiva și-a reluat rolul de general al blocului. Niciodată n-a mai pomenit de noaptea aia. Peste ani, când a trecut la cele veșnice și tot blocul i-a venit la înmormântare, am descoperit că baba cea rea ajutase pe toată lumea, cândva, cu ceva.
Așa a fost primul Revelion cu rochie roșie, cartofi cu unt și o baba pe cinste.







