Cadoul târziu Autobuzul a smucit, iar Ana Petrovna s-a prins de bara cu ambele mâini, simțind cum plasticul aspru se îndoaie sub degete. Plasa cu cumpărături a lovit genunchii, merele s-au rostogolit surd înăuntru. Stătea lângă ieșire, numărând stațiile până la a ei. În ureche șuiera discret o cască, dar nepoata insistase: „Bunica, lasă pornit – cine știe, poate te sun.” Telefonul era în buzunarul exterior al poșetei, greu ca o piatră. Totuși Ana Petrovna a verificat dacă fermoarul era tras bine. Își imagina deja cum va intra în apartament, va pune plasa pe scaun în hol, se va descălța, va agăța paltonul și va așeza cu grijă eșarfa. Va aranja apoi cumpărăturile, va pune supa la fiert. Seara va veni fiul să ia caserolele. Are tură la lucru, nu apucă să gătească. Autobuzul a oprit brusc, ușile s-au deschis. Ana Petrovna a coborât cu grijă treptele, ținându-se de balustradă, ieșind în fața blocului. În curte copiii alergau cu o minge, o fetiță pe trotinetă aproape a lovit-o, dar a schimbat direcția în ultima clipă. De la scara blocului se simțea miros de mâncare de pisici și fum de tutun. În hol, a pus cumpărăturile, și-a scos bocancii, i-a împins cu vârful spre perete. Paltonul pe cuier, eșarfa pe raft. În bucătărie a aranjat legumele, carnea de pui la frigider, pâinea în cutia de pâine. A scos o oală și a turnat apă, să fie cât să acopere dedesubt cu palma. Telefonul a vibrat pe masă. Și-a șters mâinile de prosop și l-a tras aproape. — Da, Sasha, — a spus, aplecându-se spre aparat ca să audă mai bine vocea fiului. — Salut, mamă. Cum ești? – vocea era grăbită, în fundal cineva întreba ceva. — Bine. Fac supă. Treci pe la mine? — Da, vin peste vreo două ore. Mamă, să știi, iar se strâng bani la grădiniță pentru reparație. Poți să… — a ezitat. — Ca data trecută. Deja se întindea spre sertarul cu acte, unde păstra caietul cenușiu cu cheltuieli. — Cât trebuie? – a întrebat. — Dacă poți, trei mii. Toți pun ceva, dar știi… — a oftat. — Greu acum. — Înțeleg, — a răspuns ea. — Lasă, o să-ți dau. — Mulțumesc, mamă. Ești o comoară. Trec diseară, iau și supa preferată. Când au încheiat discuția, apa deja fierbea. Ana Petrovna a pus carnea, a sărat, a aruncat foi de dafin. S-a așezat la masă și a deschis caietul; la „pensia” era trecută suma, dedesubt – întreținerea, medicamente, „nepoți”, „neprevăzut”. A adăugat „grădiniță” și suma, ținând pixul o clipă în aer. Cifrele păreau că se deplasează, susținute de ceva invizibil. Nu rămânea atât cât ar fi vrut, dar nici nu era dezastru. „Lasă, o scoatem la capăt,” — și a închis caietul. Pe frigider era un magnet cu calendar mic. Sub date – reclamă: „Casa de Cultură, abonamente la sezon: muzică clasică, jazz, teatru. Reduceri pentru pensionari”. Magnetul era cadoul Tamarei, vecina, când i-a adus plăcintă de ziua ei. De mai multe ori a surprins că citește anunțul, așteptând să fiarbă ceainicul. Iar azi privirea i-a rămas la „abonamente”. Își aminti cum înainte de căsătorie mergea cu o prietenă la Filarmonică. Biletele costau puțin, dar trebuia să te pui la coadă, să tremuri în frig, să râzi de emoție. Avea părul lung, îl strângea sus și purta cea mai bună rochie cu singurii pantofi cu toc. Își imagina sala, nu mai fusese de ani buni la concert. Nepoții o duc doar la serbări – acolo e galagie, confetti, aplauze. Aici… Nu știa nici ce concerte mai sunt, nici cine vine. A luat magnetul și l-a întors. Pe spate era trecut site-ul și un număr de telefon. Site-ul nu-i spunea nimic, dar telefonul… A pus magnetul la loc, dar gândul nu dispărea. „Ce prostii, — și-a zis. — Mai bine pun deoparte pentru geaca nepoatei. Crește, toate-s scumpe.” A verificat fiertul supei, apoi s-a întors la masă, dar nu a deschis caietul. Din sertar a scos plicul pentru „zile negre”. Banii puși deoparte în ultimele luni. Nu mulți, dar de ajuns dacă nu apar probleme urgente — reparații sau analize. A numărat bancnotele, în minte i se roteau promoțiile magnetului. Seara a venit fiul. Și-a pus geaca pe spătar, a scos caserolele din plasă. — O, borș, — s-a bucurat. — Mamă, ca de obicei. Ai mâncat? — Da, da. Să servești. Banii îi am pregătiți, — a scos plicul și a numărat atent trei mii. — Mamă, notează mereu cât rămâne, — i-a spus, luând banii. — Să nu te trezești că nu ajung. — Notez, — a răspuns ea. — La mine e totul în ordine. — Parcă ești contabil. Poți să vii sâmbătă la noi? Trebuie să mergem cu Tania la shopping, nu are cine sta cu copiii. — Pot, — a încuviințat. — Ce altceva să fac. A povestit despre serviciu, șef, reguli noi. La plecare a întrebat: — Mamă, tu chiar îți mai iei ceva pentru tine? Numai pentru noi și nepoți. — Am tot ce-mi trebuie, — a zâmbit. — Ce să-mi mai cumpăr. A ridicat din umeri. — Dacă așa zici… Revin în decursul săptămânii. Când s-a închis ușa, apartamentul a redevenit tăcut. Ana Petrovna a spălat vesela, a șters masa. Și-a mutat privirea la magnet. În minte i-a răsunat întrebarea fiului: „Dar tu nu-ți iei nimic niciodată?” Dimineața, trezită, a stat mult privind tavanul. Nepoții la grădiniță și școală, fiul la serviciu. Până seara nimeni nu venea. Ziua părea liberă, dar plină de lucruri mici: flori, podele, ziare vechi. A făcut gimnastică așa cum i-a arătat medicul. A pus ceaiul, a ales frunzele bune de ceai. Cât apa fierbea, a luat din nou magnetul. „Casa de Cultură. Abonamente…” A format la telefon numărul mărunt de pe spate. Inima bătea parcă mai repede. După câteva tonuri, a răspuns o doamnă de la casierie. — Bună ziua, — a spus Ana Petrovna, simțind uscăciune în gură. — Vă sun pentru… abonamente. — Da, cu ce vă putem ajuta? Ce cicluri vă interesează? — Nu știu… Ce aveți? Doamna i-a enumerat: orchestră simfonică, muzică de cameră, „seri de romanțe”, programe pentru copii. — Pentru pensionari avem reducere, — a precizat. — Dar tot nu e ieftin. Patru concerte. — Și separat? — a întrebat Ana Petrovna. — Se poate, dar e mai scump. Abonamentul e mai avantajos. Ana Petrovna a calculat cu grijă: ce sumă costă, ce rămâne „pentru zile negre”. Suma i s-a părut grea. S-ar putea, dar ar rămâne foarte puțin de rezervă. — Gândiți-vă, — i-a zis doamna. — Dar abonamentele se dau repede. — Mulțumesc, — a spus și a închis. Ceaiul fierbea deja. S-a așezat la masă, a deschis caietul si a scris pe foaie: „Abonament”. Alături suma. „Patru concerte”. A calculat pe lună, nu părea chiar atât de rău. Poate reduce dulciurile, să se tundă singură. În gând au apărut nepoții. Băiatul mic voia un nou set de construcții, fata mai mare niște adidași speciali. Fiul și nora se plângeau de rată. Și dorința ei, parcă indecentă, ca un moft interzis. A închis caietul, fără să decidă. A început să spele pe jos, să sorteze rufe, gândul la sala de concert nu dispărea. După prânz, cineva sună la interfon. Vecina Tamara, cu o borcană de castraveți murați. — Ia-i, — a spus intrând în bucătărie. — Nu mai am loc. Cum ești? — Trăiesc, — a zâmbit Ana Petrovna. — Mă gândeam… A ezitat, rușinată să spună. — La ce te gândești? — s-a așezat Tamara, scotocind după andrele. — La concert, — a răsuflat Ana Petrovna. — Vând abonamente la Casa de Cultură. Tare mergeam la filarmonică tânără fiind. Acum mă tot gândesc, dar e scump. Tamara a ridicat sprâncenele. — De ce nu? Dacă îți dorești, dă-i înainte. — Banii… — a început Ana Petrovna. — Banii, mereu banii! Toată viața i-ai ajutat pe ceilalți. Fiului iar i-ai dat? Da. Nepoților, cadouri? Așa. Dar ție? Eșarfa e veche, paltonul la fel. Măcar o dată cheltuie pe tine. — Nu doar o dată… Am mai fost și înainte. — „Înainte” cand înghețata costa 20 de bani, — a râs Tamara. — Acum e altă epocă. Nu le ceri lor banii — e din pensia ta. — Vor zice că e prostie, — a spus încet Ana Petrovna. — Că era mai bine de dat la nepoți. — Nu le spune, — a ridicat din umeri Tamara. — Spui că ai fost la policlinică. Sau… ce să ascunzi, nu ești copil. „Nu ești copil” a răsunat puternic. Ana Petrovna a simțit un amestec de rușine și indignare. — La policlinică mă duc oricum, — a zis ea. Totuși mi-e frică: să nu-mi fie rău, să nu fie scări, inima. — E lift, — a dat din mână Tamara. — Șezi, nu dansezi acolo. Și eu am fost luna trecută la teatru. M-au durut picioarele, dar am avut ce povesti până anul viitor. Au mai stat la vorbă, despre prețuri și noutăți. După ce-a rămas singură, Ana Petrovna a luat din nou telefonul. A sunat la casierie, iar când tonul a sunat, a rostit: — Aș vrea un abonament la „seri de romanțe”. I-au spus să vină personal cu buletinul. A notat adresa și programul pe un bilețel și l-a prins cu magnetul pe frigider. Inima îi bătea ca după o plimbare în pas alert. Spre seară o sună nora. — Ana Petrovna, veniți sâmbătă? Trebuie să mergem la mall, sunt reduceri la electrocasnice. — Vin, — a răspuns ea. — Vă aducem ceva: ceai sau prosoape? — Nu trebuie nimic, — a spus. — Am tot ce-mi trebuie. După discuție, s-a uitat la bilețelul de pe frigider. Casieria era deschisă până la șase. Trebuia să iasă devreme. Noaptea a visat sala: fotolii moi, lumini, oameni eleganți. Ea undeva la mijloc, cu un program în mână, temătoare să nu deranjeze pe cineva. Dimineața s-a trezit cu o greutate în piept. „De ce m-am băgat? Atâtea griji…” Dar bilețelul cu adresă nu dispărea. După micul dejun, a scos cel mai bun palton, l-a scuturat, a verificat nasturii. A pregătit eșarfa groasă, încălțăminte comodă. Și-a pus în geantă buletinul, portofelul, ochelarii, medicamentele de tensiune, sticluța de apă. Înainte de plecare s-a așezat pe scaunul din hol și s-a odihnit un minut, să vadă cum se simte. Capul nu-i amețea, picioarele nu-i tremurau. „Bine, pot să merg,” și a încuiat ușa. Până la stație era aproape, dar a mers încet, numărând pașii. Autobuzul a venit repede. Era aglomerat, dar un tânăr i-a cedat locul. Ana Petrovna a mulțumit și s-a așezat la geam, ținând geanta strâns. Casa de Cultură era la două stații de centru. Clădire frumoasă, coloane, afișe pe fațadă. La intrare, două femei discutau animat. Înăuntru mirosea a praf, lemn vechi și prăjituri din bufet. Casieria era la dreapta, dincolo de geam stătea doamna cu voce blândă. Ana Petrovna a pus buletinul, a zis ce abonament dorește. — Pentru pensionari avem reducere, — a spus casierița. — Sunteți norocoasă, au rămas locuri bune la mijloc. I-a arătat pe plan și i-a explicat unde. Ana Petrovna a dat din cap, nu a înțeles mare lucru, dar nu a comentat. Când doamna a rostit suma, mâna Anei Petrovna a tresărit. Din portofel, atent, a numărat banii. O secundă a vrut să spună că nu mai vrea, că vine altădată. Dar coada din spate a început să foșnească, cineva a tușit și ea a lăsat banii pe tejghea. — Iată abonamentul, — și i-a întins un carton elegant, cu datele concertelor. — Primul e peste două săptămâni. Să veniți mai devreme pentru loc. Abonamentul era surprinzător de frumos: poză cu scena, înăuntru listă de programe. Ana Petrovna a pus cartonul cu grijă între buletin și caietul cu rețete din geantă. La ieșire, i s-au înmuiat puțin picioarele. S-a așezat pe banca de la intrare, a luat o gură de apă. Lângă ea, doi adolescenți discutau despre muzica la modă. Asculta fără să priceapă, ca un limbaj străin. „Gata, — și-a zis. — L-am cumpărat. Acum nu mai dau înapoi.” Două săptămâni au trecut cu treburi zilnice. Nepoții răciți, ea îi supraveghea, făcea compot, verificând termometrele. Fiul aducea alimente, lua caserolele. De câteva ori aproape să-i spună despre abonament, dar se răzgândea mereu. În ziua primului concert s-a trezit devreme. Avea emoții ca la examen. Pentru seară a pregătit tot ce trebuia la cină, să nu piardă timp. A sunat fiul. — Diseară nu sunt acasă, — i-a spus. — Dacă aveți nevoie, sunați din timp. — Unde mergi? — s-a mirat fiul. A ezitat. Nu voia să mintă, dar nici nu voia să spună totul. — La Casa de Cultură, — a spus. — La concert. S-a lăsat o pauză. — Ce concert? — a întrebat fiul. — Îți trebuie? E tineret, gălăgie, aglomerație. — Nu e discotecă, — a răspuns calm. — Sunt romanțe. — Cine te-a chemat? — Nimeni, — a zis. — Mi-am cumpărat singură abonamentul. Pauza s-a lungit. — Mamă, — a rostit în final. — Chiar crezi că era nevoie? Ai fi putut folosi banii… înțelegi. — Înțeleg, — l-a întrerupt. — Dar sunt ai mei. Vorbele au răsunat neașteptat de ferme. S-a strâns de telefon, așteptând replica. — Bine, — a oftat fiul. — Sunt ai tăi. Nu comenta. Dar nu te plânge dacă îți va lipsi ceva. Ai grijă să nu te răcești. Și… la vârsta ta… — La vârsta mea pot să stau în sală și să ascult muzică, — a spus. — Nu urc munți. El a oftat iar, mai blând. — Bine. Sună când ajungi acasă, să nu-mi fac griji. — O să sun, — a promis. După telefon, a zăbovit la masă privind abonamentul. Mâinile îi tremurau. Simțea că făcuse ceva curajos, parcă necuviincios. Dar nu voia să se întoarcă. Spre seară s-a schimbat: rochia albastru închis, guler fin, ciorapi fără defect, pantofi cu toc jos. Și-a pieptănat părul mai mult ca de obicei. Când a ieșit era deja seară. Vitrinele luminau, stația era aglomerată. Și-a ținut geanta strâns, cu abonament, buletin, batiste, medicamente. Autobuzul era plin, cineva i-a călcat pe picior, și-a cerut scuze. Ana Petrovna a ținut bara, numărând stațiile. La destinație s-a strecurat spre ieșire. La intrare, persoane de toate vârstele. Și bătrâni, și femei mai tinere, și tineri în blugi. Ana Petrovna s-a liniștit: nu era cea mai vârstnică. La garderobă a lăsat paltonul, a primit un număr. O clipă a stat fără să știe încotro. A văzut săgeata „Sală” și s-a dus, ținându-se de balustrade. Înăuntru era semiluminat, doar deasupra rândurilor pâlpâiau lămpi. La intrare, o doamnă verifica abonamentele. — Rândul șase, locul nouă, — i-a spus, uitându-se pe cartelă. — Mergeți acolo. Ana Petrovna a mers scuzându-se față de cei ridicați. În sfârșit s-a așezat, a pus geanta în brațe. Inima îi bătea tare, de emoție. Cei din jur își șopteau impresiile, unii răsfoiau programul. Și ea a citit numele romanțelor – multe nu-i spuneau nimic, dar la subsol a recunoscut compozitorul pe care îl asculta odată la radio. Lumina s-a stins treptat. Pe scenă a urcat o prezentatoare, a spus câteva cuvinte. Ana Petrovna asculta, dar nu prindea tot sensul — era mai importantă emoția că era acolo, nu acasă în bucătărie. Când au pornit primele acorduri, i s-a făcut pielea de găină. Vocea artistei era gravă, ușor răgușită. Versurile despre dragoste, despărțire, drumuri departe i-au părut dintr-odată foarte apropiate. A amintit sala din alt oraș, în tinerețe, lângă bărbatul care nu mai e. Ochii s-au umplut de lacrimi, dar nu a plâns. Doar a strâns geanta și a ascultat. Parcă corpul se relaxa, respirația se liniștea. Muzica umplea spațiul, viața nu era doar griji și calcule. La pauză, picioarele amorțite. A ieșit la foyer să se dezmorțească. Oamenii discutau, unii mâncau prăjituri, alții beau ceai. Ana Petrovna a luat o tabletă de ciocolată – de obicei nu se răsfăța. — Bună, — a spus încet, rupând o bucată. Alături, o femeie de vârsta ei, costumul deschis. — Frumos concert, nu? – a întrebat. — Da, — a zâmbit Ana Petrovna. — N-am mai fost de mult. — Nici eu, — a zâmbit doamna. — Mereu nu-i timp, ba nepoții, ba grădina. Azi mi-am zis: dacă nu acum, atunci când? Au discutat despre solistă, program. S-a auzit soneria și s-au întors. Partea a doua a trecut mai repede. Ana Petrovna nu mai socotea banii și costul fiecărui număr. Asculta pur și simplu. La final, aplauze lungi. A bătut și ea din palme până i-au amorțit. Afară aerul era rece și proaspăt. Mergea spre stație, obosită dar cu o căldură calmă în suflet. Nu era extaz, ci simțământul că făcuse ceva important pentru sine, chiar mic. Acasă, a sunat fiul. — Sunt acasă, — a spus. — Totul e bine. — Și cum a fost? N-ai răcit? — Nu, — a spus. — A fost… frumos. Fiul a tăcut, apoi a zis: — Bine. Să fii mulțumită. Doar să nu exagerezi – trebuie să strângem pentru reparații. — Știu, — a spus. — Dar abonamentul e plătit. Mai am trei concerte. — Trei? — s-a mirat fiul. — Atunci du-te. Dar ai grijă. După telefon, a agățat paltonul, a pus geanta la loc. În bucătărie și-a turnat ceai, s-a așezat la masă. Abonamentul ușor îndoit pe margini. A trecut cu degetul peste el, apoi a notat cu grijă datele concertelor în calendarul de pe perete. Le-a încercuit. Săptămâna următoare, când fiul a cerut din nou bani pentru grădiniță, Ana Petrovna a deschis caietul, a privit mult la cifre, apoi a spus: — Pot să dau jumătate. Restul îmi trebuie. — Pentru ce? — a întrebat el. L-a privit, obosit, cu cearcăne. — Pentru mine, — a spus ea liniștit. — Am și eu nevoie de ceva. Fiul a vrut să protesteze, dar a renunțat. — Bine, mamă. Cum zici. În seara aceea, singură, a îluat albumul foto vechi. Într-una era ea tânără, rochie deschisă, în fața Filarmonicii unui alt oraș. Cu programul în mână, zâmbet timid. Ana Petrovna a privit mult poza, încercând să vadă legătura cu reflexia din oglindă. A pus albumul la loc. Pe frigider, lângă magnet, a fixat alt bilețel. Scris mare: „Următorul concert – pe 15.” Mai jos: „Să plec devreme”. Viața nu s-a schimbat radical. Dimineața fierbea supa, spăla rufe, mergea la policlinică, avea grijă de nepoți. Fiul tot cerea ajutor, ea îl dădea cât putea. Dar în suflet simțea că are timp al său, mici planuri ce nu trebuiau justificate. Trecând pe lângă frigider, atinge cu degetul biletul cu dată. Și simte încet, hotărât: e încă vie, are încă dreptul să dorească. Seara, răsfoind ziarul, a văzut un anunț: cerc de engleză la biblioteca din cartier, special pentru vârstnici, gratuit, dar cu înscriere. A rupt pagina, a pus-o lângă abonament. A turnat ceai, întrebându-se dacă nu e prea îndrăzneț. „Mai întâi să ascult romanțele, — a decis. — Pe urmă mai văd.” A pus ziarul în caiet. Dar ideea că poate să învețe ceva nou nu mai părea imposibilă. Seara, înainte să se culce, s-a apropiat de fereastră și a tras perdeaua. În curte ardeau felinare, pe alee trecea un adolescent cu căști, un băiat lovea mingea pe asfalt. Ana Petrovna a stat sprijinită de pervaz, simțind în piept o liniște adâncă și egală. Viața mergea mai departe. Avea încă multe griji și lipsuri. Dar undeva printre toate, era loc de patru seri la concert și, poate, de cuvinte noi dintr-o limbă străină. A stins lumina din bucătărie, a mers în cameră, s-a învelit cu grijă. Mâine va fi ca de obicei: cumpărături, telefoane, gătit. Dar pe calendar era deja un cerc mic, și asta schimba ceva important, chiar dacă nimeni în afară de ea nu observă.

Cadoul târziu

Autobuzul se smuci, iar Anica Costache se apucă de bara din fața ei cu ambele mâini, simțind sub degete plasticul aspru care se îndoia ușor. Punga cu cumpărături îi izbi genunchii, merele se rostogoliră surd înăuntru. Stătea lângă ușă, numărând stațiile până acasă.

În urechi păstra căștile, chiar dacă nu asculta nimic, doar fiindcă nepoata o rugase: Buni, lasă-le acolo, cine știe când sun. Telefonul stătea în buzunarul exterior al genții, greu ca o piatră. Anica tot verifică să fie ferm închis fermoarul, deși îl știa așa.

Se vedea deja pășind în apartament, punând punga pe scăunelul din hol, schimbându-se de încălțăminte, atârnând paltonul, așezând șalul la locul lui. După ar fi sortat cumpărăturile, pus la fiert o oală de ciorbă. Seara sigur intra fiul, să ia caserolele. Avea schimb la servici, n-avea timp de gătit.

Autobuzul frână scurt, ușile se deschiseră. Anica coborî cu grijă, ținându-se de balustradă, și ieși în fața blocului ei. Pe alee copiii alergau după o minge, o fetiță pe trotinetă aproape dădu peste ea, dar se abătu la timp. Pe lângă intrare mirosea a hrană de pisici și a fum de țigară.

În hol, Anica așeză punga, scoase pantofii și îi aliniă sub perete. Paltonul pe cui, șalul pe raft. În bucătărie, rândui legumele morcovii la celelalte, puiul la frigider, pâinea în cutie. Umplu oala cu apă, ținând palma deasupra ca să nu fie prea mult.

Telefonul vibră pe masă. Șterse mâinile de prosop și îl apropiă.

Da, Sandu, zise ea, aplecându-se spre telefon, de parcă așa auzea mai bine.

Mamă, salut. Ce faci? vocea din receptor era grăbită, pe fundal cineva punea o întrebare.

Bine. Pun ciorbă la fiert. Treci pe la mine?

Da, ajung peste vreo două ore. Mamă, avem strângere la grădiniță iar, pentru renovare. N-ai putea se poticni. Ca data trecută.

Anica Costache deja își întinse mâna spre sertarul cu acte unde era caietul ei gri de cheltuieli.

Cât trebuie? întrebă.

Dacă se poate, o mie cinci sute de lei. Știi tu greu e acum.

Da, știu, zise ea. Bine, îți dau.

Mulțumesc, mamă. Aur curat ești. Vin să iau și ciorba ta.

Când termină conversația, apa deja clocotea. Aruncă puiul, sare, frunze de dafin. Se așeză la masă și deschise caietul. La pensie era suma scrisă cu pix albastru. Dedesubt utilități, pastile, nepoți, neprevăzute.

Adăugă grădiniță și sumă, oprind puțin pixul. Numerele se mutară, ca sub presiune. Nu rămânea cât ar fi vrut, dar nu era chiar rău. O să ne descurcăm, gândi și închise caietul.

Pe frigider trona un magnet cu calendar mic și reclamă dedesubt: Casa de cultură abonamente sezon muzică clasică, jazz, teatru reduceri la pensionari. Tamara, vecina, îl adusese ultima dată cu un cozonac, la ziua ei.

De mai multe ori Anica se surprinsese citind textul în timp ce fierbea ceaiul. Acum privirea se lipi iar de abonament. Își aminti cum, înainte de căsătorie, mergea la filarmonică, cu prietenele. Biletele costau nimic, dar stătea la coadă în frig, se ținea una de alta, chicoteau, o năpădea emoția. Avea părul lung, strâns în coc și purta rochia cea bună și singurii pantofi cu toc.

Acum ghicea sala, n-o mai văzuse de ani. Nepoții o târau la serbări, dar nu era la fel acolo zgomot, confetti, aplauze. Nu știa cine cântă sau ce fel de concerte se țin.

Luă magnetul, îl întoarse. Pe spate, telefon și site tipărit. Site-ul nu-i spunea nimic, dar numărul… Puse magnetul la loc, însă gândul nu se dădea dus.

Prostii mai bine pun deoparte pentru geaca nepoatei, crește, toate-s scumpe.

Se ridică, regăsi plita, reduse focul. La masă, lăsă caietul neatins. Scoase din sertar plicul galben cu bani pentru zile negre. Bancnotele puse departe, cu grijă. Nu erau multe, dar de strâmtorat, destul: pentru reparația mașinii, dacă pică, pentru analize.

Degete pe bani, gândul la reclama de pe frigider.

Seara veni fiul. Își puse geaca pe spătar, scoase caserolele.

O, ciorbă de burtă, ce noroc! Ai mâncat?

Am mâncat. Servește-te. Banii i-am pregătit, scoase plicul, numără o mie cinci sute de lei.

Mamă, ar trebui să scrii ce-ți rămâne, să nu rămâi fără.

Scriu mereu. Totul ordonat la mine.

Tu ai fost mereu economă, zâmbi el. Sâmbătă poți sta iar cu copiii? Noi cu Tania avem de mers la cumpărături, nu are cine-i ține.

Vin, dădu ea din cap. Altceva ce să fac.

El vorbi despre serviciu, șef, regulamente noi. Când încălță în hol, întrebă:

Mamă, tu ție îți iei ceva? Pari mereu fără dorințe.

Am de toate. Ce să-mi mai trebuiască?

El răspunse din mers:

Cum știi tu…

După ce plecă, casa se scufundă în liniște. Anica spălă vasele și masa. Apoi privi iar magnetul și auzi în minte întrebarea: Ție îți cumperi ceva?

Dimineață, trezită devreme, rămase mult întinsă privind tavanul. Nepoții erau la școală și grădiniță, fiul la muncă. Nimeni nu trebuia să vină până seara. Ziua părea liberă, dar era plină de treburi mici: udă flori, șterge pe jos, sortează ziare vechi.

Se ridică, făcu gimnastica ce i-o arătase medicul: brațe ridicate, întinderi, rotiri de gât. Puse ceaiul, presără frunze în cană. Cât timp fierbea apa, luă magnetul.

Casa de cultură. Abonamente…

Ridică telefonul și tastă numărul de pe magnet. Inima-i bătea mai repede. Trei bipuri, apoi o femeie răspunse:

Casa de cultură, vă ascult.

Bună ziua… despre abonamente am întrebare…

Bineînțeles. La ce program vă interesează?

Nu știu exact… Ce aveți?

Femeia prezentă răbdător: orchestre, muzică camerală, seri de romanțe, programe pentru copii.

Avem reducere pentru pensionari, adăugă ea. Dar tot costă destul. Sunt patru concerte.

Separat nu se poate? întrebă Anica.

Se poate și separat, dar e mai scump. Abonamentul e avantajos.

Anica vizualiză cifrele din caiet, plicul cu bani. Întrebă de preț. Suma i se păru grea. Ar putea, dar plicul rămânea aproape gol.

Gândiți-vă, sfătui femeia. Abonamentele dispar repede.

Mulțumesc, răspunse ea și închise.

Ceaiul era gata. Se așeză la masă cu caietul. Scrise pe o pagină nouă: Abonament. Lângă, suma. Adăugă: 4 concerte.

Cât vine pe lună? calculă ea. Nu era chiar grav. Tăie mental dulciurile extra, amână coaforul, se tunde singură.

Copii și nepoți îi apăreau în minte. Băiatul voia un nou set Lego, fata pantofi de dans. Fiul și soția, iarăși, discutau despre rata la credit. Iar dorința ei părea indecentă, ca un capriciu secret.

Închise caietul fără hotărâre. Se apucă de podea, sortă rufe, le întinse pe calorifer. Gândul la sală nu pleca.

După prânz se auzi interfonul. Tamara, vecina, intră cu un borcan de castraveți murați.

Ia-l, spuse, intrând în bucătărie. La mine nu mai încap. Tu cum ești?

Mergem înainte, zâmbi Anica. Mă gândeam…

Ezită. Nu-i venea să spună.

La ce te gândești? Tamara se așeză cu ața și andrelele.

La concert, răspunse, eliberată. Se dau abonamente. Am fost cândva la filarmonică. Acum, parcă aș vrea, dar costă.

Tamara ridică sprâncenele.

De ce mă întrebi pe mine? E treaba ta. Vrei mergi.

Banii…, începu Anica.

Banii, mereu banii! izbucni vecina. Pe cine ai ajutat toată viața? Fiului i-ai dat? Da. Nepoților le cumperi? Da. Iar tu, nimic. E șalul acela vechi, paltonul tot ăla. O dată nu poți să dai pe muzică?

Dar am fost și înainte…, protestă Anica.

Altă eră, când înghețata era douăzeci de bănuți, râse Tamara. Acum e altceva. Nu ceri de la nimeni. Sunt banii tăi.

Or să spună că e aiurea… șopti Anica. Că mai bine dădeam la nepoți.

Nu le spune, ridică din umeri Tamara. Zici că ai fost la analize. Și de ce te-ai ascunde? Nu ești copil.

Cuvintele nu ești copil îi rămăseseră în minte. O jignise ușor și o făcuse să se simtă rușinată.

La policlinică mai merg, zise, dar tot mi-e teamă: scări, inima…

Are lift, îi tăie Tamara. Stai pe scaun, nu sari. Eu luna trecută am fost la teatru. Am dureri de picioare, dar amintirile mă țin un an!

Discutară despre prețul la pastile, vești, familie. După ce Tamara plecă, Anica se hotărî: formă din nou numărul de la casă. Rapid, înainte să se răzgândească, spuse:

Aș dori un abonament la seri de romanțe.

I-au explicat că trebuie să vină personal cu buletinul. Notă pe un bilețel adresa și programul, îl puse cu magnetul pe frigider. Simțea inima bătând ca după o plimbare grăbită.

Seara o sună nora:

Doamnă Anica, sâmbătă sigur puteți fi cu copiii? Trebuie să mergem la mall, au reduceri la electrocasnice.

Vin, confirmă ea.

Mulțumim mult! Vă aducem ceva, poate ceai, prosoape…

Nu trebuie, declară Anica. N-am nevoie de nimic.

După, privi bilețelul cu adresa. Casa de cultură deschisă până la șase. Deci va merge mai devreme.

Noaptea visă sala de concert: scaune moi, lumină difuză, oameni eleganți. Ea în mijloc, cu programul în mână, temătoare să nu deranjeze vecinii.

Dimineață simți greu în piept. Ce mi-a trebuit mie, atâta bătaie de cap. Dar bilețelul pe frigider nu dispăru. După micul dejun scoase paltonul cel bun, îl scutură, verifică nasturii. Alese șalul gros, pantofi comozi. Puse în geantă buletinul, portofel, ochelari, pastile de tensiune, sticlă mică de apă.

Înainte să iasă, șezu pe scăunelul din hol și ascultă: capul nu se învârtea, picioarele erau sigure. Ajung, își zise și închise ușa.

Stația nu era departe, dar se deplasă încet. Autobuzul veni repede. Înăuntru, aglomerație, un tânăr îi cedă locul. Mulțumind, se așeză cu geanta la piept.

Casa de cultură era la două opriri de centru. Clădire înaltă, cu coloane și afișe. La intrare două femei vorbind cu gesturi largi. În hol miros de praf, lemn vechi și bombonele de la bufet.

Casa de bilete pe dreapta, doamnă amabilă dincolo de geam. Anica întinse buletinul, numi programul dorit.

Aveți reducere, repetă casiera. Noroc, mai sunt locuri bune.

Arătă harta sălii, pătrățele multe. Anica întinse privirea, dar nu pricepu mult. Dădu din cap.

Când veni vorba de bani, degetele-i tremurară. Scoase bancnotele, le numără. Pentru o clipă era gata să renunțe. Dar coada din spate freamăta, cineva tuși, așa că lăsă banii fără să privească.

Poftiți abonamentul, zise femeia, înmânându-i cartonul gros cu datele. Primul concert e peste două săptămâni. Să veniți din timp.

Abonamentul era frumos: poza scenei pe copertă, lista ordonată de programe. Anica îl stivui între buletin și caietul de rețete din geantă.

Când ieși, simți oboseală în picioare. Se așeză pe banca din față, sorbi apă. Lângă ea, doi adolescenți povesteau despre muzică străină. Îi ascultă de parcă vorbeau altă limbă.

Gata am cumpărat. Acum mergem până unde s-o vedea.

Două săptămâni trecură în aglomerația vieții. Nepoții răciți, ea le fierbea compot, măsura temperatura. Fiul aducea cumpărături, lua caserole. De câteva ori era să-i spună de abonament, dar schimba mereu subiectul.

Ziua primului concert se trezi devreme. Stomacul încordat, ca la examen. Găti tot dinainte, să nu prindă timpul pe nepregătite. Sună fiul.

Diseară nu sunt acasă, anunță. Dacă aveți nevoie, telefonați.

Unde mergi? întrebă fiul, uimit.

Ezită. Nu voia minciuni, dar iarăși se temea.

La Casa de cultură… la concert.

O pauză lungă.

Concert? Mamă, ai nevoie de asta? E gălăgie, tineret…

Nu-i discotecă, zise calm. Sunt romanțe.

Cine te-a invitat?

Nimeni. Am cumpărat eu.

Pauza se lungi.

Mamă, zise fiul, crezi că e momentul? Poate erau mai bune pentru altceva banii aceia…

Știu, întrerupse ea. Dar sunt banii mei.

Ferm, mult peste ce se aștepta.

Bine, nu contrazic. Sper doar să nu regreți. Ai grijă să nu răcești. Și nu uita…. la vârsta ta…

La vârsta mea pot sta într-o sală să ascult muzică. Nu urc pe munte.

El oftă, mai blând.

Să suni când ajungi acasă, ca să nu stau cu grija.

Îți dau de veste.

După apel, stătu mult privind abonamentul. Mâinile tremurau, ca după un gest curajos. Nu voia să mai dea înapoi.

Spre seară se îmbrăcă cu rochia cea bună, albastru închis, guler simplu, dresuri fără fir, pantofi moi. Se pieptănă atent.

Afară se întuneca, vitrinele luminau, la stație avea lume. Ținea geanta strânsă. În autobuz, cineva îi călcă pe picior, i se ceru scuze. Conta stațiile atent. Când auzi anunțul, se strecura spre ușă.

În fața Casei de cultură așteptau oameni de toate vârstele. Perechi mai bătrâne, femei tinere, câțiva tineri. Anica simți cum se relaxează. Nu era ultima.

Predă paltonul la garderobă, primi un tichet, ezită câteva clipe. Urmă săgeata spre sală, apucând balustrada.

În interior, lumină slabă, doar lampioane pe rânduri. La ușă, o femeie verifica bilete.

Rândul șase, locul nouă, îi citi abonamentul. Acolo.

Anica înaintă cu scuze printre scaune, se așeză, geanta în poală. Inima bătea puternic, nu mai de emoție, ci de nerăbdare.

Oamenii discutau, răsfoiau programul. O făcu și ea, trecu cu degetul peste titluri. La final sesiză nume de compozitor pe care îl știuse din tinerețe, la radio.

Lumina se stinse încet. Pe scenă, o prezentatoare rosti câteva fraze. Anica asculta, fără să prindă tot, dar era mulțumită să fie acolo, nu acasă cu treburile.

Când muzica porni, un fior o străbătu pe spate. Vocea artistei era adâncă, ușor răgușită. Cântece de dragoste, despărțire, drumuri departe nu păreau străine acum. Își aminti că altădată, într-un alt oraș, stătea la un concert asemănător cu cineva drag, demult pierdut.

Ochii i se umeziră, dar nu plânse. Stătea cu mâna pe marginea genții și asculta. La un moment dat simți cum se destinde, respira mai lin. Muzica umplea sala, și viața ei nu mai era doar calcule și cumpărături.

În pauză, picioarele îi amorțiră. Ieşind în foaier să se dezmorţească, văzu oameni discutând, savurând prăjituri şi ceai. Ea îşi cumpără o ciocolată mică de obicei socotea aşa ceva drept lux.

Bună, zise, rupând un pătrat.

Alături, o femeie cam de vârsta ei, într-un costum deschis:

Concert frumos, nu? îi spuse străina.

Foarte. N-am mai fost de mult.

Nici eu. Mereu apar treburi, nepoţi, grădină… Dar mi-am spus: dacă nu acum, atunci când?

Schimbară câteva vorbe despre program şi artistă. Soneria i-a chemat înapoi.

Partea a doua trecu pe nesimțite. Anica uitase de bani, fiecare minut nu avea preț. Când se încheie, aplauzele nu se mai sfârșeau. Bătu din palme, până îi durură.

Afară, aerul era rece, dar revigorant. Mergea agale spre stație, simțea ușoară oboseală dar și o liniște blajină. Nu era extaz, ci sentimentul că făcuse ceva pentru ea însăși mic, dar important.

Ajunsă acasă, sună fiul.

Sunt acasă, totul bine.

Cum a fost? Nu ai răcit?

Nu. Am fost… fericită.

El ezită, apoi:

Bine. Ca ești mulțumită. Dar să nu exagerezi, trebuie să strângem de bani.

Știu, spuse ea. Dar abonamentul e plătit. Mai am trei concerte.

Trei? mirat. Păi, dacă tot l-ai luat, du-te. Ai grijă.

În seara aceea, puse paltonul la loc, geanta la cuier. În bucătărie, își turnă ceai și se așeză. Abonamentul zăcea cu muchiile ușor îndoite. Luă un pix, trasă datele concertelor pe calendarul de perete. Încercui cu roșu.

În saptămâna următoare, fiul ceru din nou bani pentru altă strângere. Ea verifică cifrele, apoi zise:

Pot da doar jumătate. Restul îmi trebuie.

Pentru ce?

Privindu-l, cu ochii obosiți, răspunse:

Pentru mine. Am şi eu o nevoie.

S-ar fi certat, dar renunţă.

Cum vrei, mamă.

În acea seară, singură, scoase albumul vechi cu fotografii. Pe una se vedea ea, tânără, într-o rochie deschisă, în faţa filarmonicii din alt oraş. Ţinea un program, chip cu zâmbet timid.

Privi lung fotografia, încercând să-şi recunoască aceeaşi faţă din oglindă. Închise albumul.

Pe frigider, lângă magnet, lipi alt bileţel: Concertul următor pe 15. Sub, Nu uita să pleci devreme.

Viața nu se schimbase peste noapte. Gătea, spăla, mergea la analize, stătea cu nepoții. Fiul tot cerea ajutor și ajuta cât putea. Dar adânc în ea era o senzație nouă: că are dreptul la timp al ei și planuri mici, fără vreo justificare.

Trecând prin bucătărie, atingea bilețelul cu vârful degetelor. Simțea, încăpățânat, că e vie, că are voie să-și dorească.

Într-o seară, răsfoind ziarul, găsi un anunț: cerc de engleză pentru seniori la bibliotecă. Gratuit, dar trebuia înscriere din timp.

Rupse foaia, o puse lângă abonament. Turnă ceai și se gândi, n-o fi prea mult curaj?

Mai întâi să ascult romanțele mele, apoi om vedea.

Puse foaia în caiet. Dar ideea de a învăța ceva nou părea de-acum posibilă. Seara, înainte de somn, stătu la fereastră. În curte, felinare aprinse, un adolescent cu căști trecea plictisit, un băiețel lovea cu mingea asfaltul.

Anica Costache sprijini palma de pervaz și-și simți în piept o liniște constantă. Viața mergea înainte, cu griji și lipsuri. Dar între ele apăruse loc pentru patru seri la sală și, poate, pentru cuvinte noi într-o limbă străină.

Stinse lumina, merse în cameră, se băgă sub pătură cu grijă. Mâine avea același program: piață, telefoane, gătit. Dar pe calendar era un cerc roșu, iar acesta schimba ceva profund chiar dacă nimeni altcineva nu vedea.

Pentru că, din când în când, trebuie să faci loc și pentru tine însuți. Și să nu-ți fie teamă să visezi mărunt, dar cu toată inima.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

1 × two =

Cadoul târziu Autobuzul a smucit, iar Ana Petrovna s-a prins de bara cu ambele mâini, simțind cum plasticul aspru se îndoaie sub degete. Plasa cu cumpărături a lovit genunchii, merele s-au rostogolit surd înăuntru. Stătea lângă ieșire, numărând stațiile până la a ei. În ureche șuiera discret o cască, dar nepoata insistase: „Bunica, lasă pornit – cine știe, poate te sun.” Telefonul era în buzunarul exterior al poșetei, greu ca o piatră. Totuși Ana Petrovna a verificat dacă fermoarul era tras bine. Își imagina deja cum va intra în apartament, va pune plasa pe scaun în hol, se va descălța, va agăța paltonul și va așeza cu grijă eșarfa. Va aranja apoi cumpărăturile, va pune supa la fiert. Seara va veni fiul să ia caserolele. Are tură la lucru, nu apucă să gătească. Autobuzul a oprit brusc, ușile s-au deschis. Ana Petrovna a coborât cu grijă treptele, ținându-se de balustradă, ieșind în fața blocului. În curte copiii alergau cu o minge, o fetiță pe trotinetă aproape a lovit-o, dar a schimbat direcția în ultima clipă. De la scara blocului se simțea miros de mâncare de pisici și fum de tutun. În hol, a pus cumpărăturile, și-a scos bocancii, i-a împins cu vârful spre perete. Paltonul pe cuier, eșarfa pe raft. În bucătărie a aranjat legumele, carnea de pui la frigider, pâinea în cutia de pâine. A scos o oală și a turnat apă, să fie cât să acopere dedesubt cu palma. Telefonul a vibrat pe masă. Și-a șters mâinile de prosop și l-a tras aproape. — Da, Sasha, — a spus, aplecându-se spre aparat ca să audă mai bine vocea fiului. — Salut, mamă. Cum ești? – vocea era grăbită, în fundal cineva întreba ceva. — Bine. Fac supă. Treci pe la mine? — Da, vin peste vreo două ore. Mamă, să știi, iar se strâng bani la grădiniță pentru reparație. Poți să… — a ezitat. — Ca data trecută. Deja se întindea spre sertarul cu acte, unde păstra caietul cenușiu cu cheltuieli. — Cât trebuie? – a întrebat. — Dacă poți, trei mii. Toți pun ceva, dar știi… — a oftat. — Greu acum. — Înțeleg, — a răspuns ea. — Lasă, o să-ți dau. — Mulțumesc, mamă. Ești o comoară. Trec diseară, iau și supa preferată. Când au încheiat discuția, apa deja fierbea. Ana Petrovna a pus carnea, a sărat, a aruncat foi de dafin. S-a așezat la masă și a deschis caietul; la „pensia” era trecută suma, dedesubt – întreținerea, medicamente, „nepoți”, „neprevăzut”. A adăugat „grădiniță” și suma, ținând pixul o clipă în aer. Cifrele păreau că se deplasează, susținute de ceva invizibil. Nu rămânea atât cât ar fi vrut, dar nici nu era dezastru. „Lasă, o scoatem la capăt,” — și a închis caietul. Pe frigider era un magnet cu calendar mic. Sub date – reclamă: „Casa de Cultură, abonamente la sezon: muzică clasică, jazz, teatru. Reduceri pentru pensionari”. Magnetul era cadoul Tamarei, vecina, când i-a adus plăcintă de ziua ei. De mai multe ori a surprins că citește anunțul, așteptând să fiarbă ceainicul. Iar azi privirea i-a rămas la „abonamente”. Își aminti cum înainte de căsătorie mergea cu o prietenă la Filarmonică. Biletele costau puțin, dar trebuia să te pui la coadă, să tremuri în frig, să râzi de emoție. Avea părul lung, îl strângea sus și purta cea mai bună rochie cu singurii pantofi cu toc. Își imagina sala, nu mai fusese de ani buni la concert. Nepoții o duc doar la serbări – acolo e galagie, confetti, aplauze. Aici… Nu știa nici ce concerte mai sunt, nici cine vine. A luat magnetul și l-a întors. Pe spate era trecut site-ul și un număr de telefon. Site-ul nu-i spunea nimic, dar telefonul… A pus magnetul la loc, dar gândul nu dispărea. „Ce prostii, — și-a zis. — Mai bine pun deoparte pentru geaca nepoatei. Crește, toate-s scumpe.” A verificat fiertul supei, apoi s-a întors la masă, dar nu a deschis caietul. Din sertar a scos plicul pentru „zile negre”. Banii puși deoparte în ultimele luni. Nu mulți, dar de ajuns dacă nu apar probleme urgente — reparații sau analize. A numărat bancnotele, în minte i se roteau promoțiile magnetului. Seara a venit fiul. Și-a pus geaca pe spătar, a scos caserolele din plasă. — O, borș, — s-a bucurat. — Mamă, ca de obicei. Ai mâncat? — Da, da. Să servești. Banii îi am pregătiți, — a scos plicul și a numărat atent trei mii. — Mamă, notează mereu cât rămâne, — i-a spus, luând banii. — Să nu te trezești că nu ajung. — Notez, — a răspuns ea. — La mine e totul în ordine. — Parcă ești contabil. Poți să vii sâmbătă la noi? Trebuie să mergem cu Tania la shopping, nu are cine sta cu copiii. — Pot, — a încuviințat. — Ce altceva să fac. A povestit despre serviciu, șef, reguli noi. La plecare a întrebat: — Mamă, tu chiar îți mai iei ceva pentru tine? Numai pentru noi și nepoți. — Am tot ce-mi trebuie, — a zâmbit. — Ce să-mi mai cumpăr. A ridicat din umeri. — Dacă așa zici… Revin în decursul săptămânii. Când s-a închis ușa, apartamentul a redevenit tăcut. Ana Petrovna a spălat vesela, a șters masa. Și-a mutat privirea la magnet. În minte i-a răsunat întrebarea fiului: „Dar tu nu-ți iei nimic niciodată?” Dimineața, trezită, a stat mult privind tavanul. Nepoții la grădiniță și școală, fiul la serviciu. Până seara nimeni nu venea. Ziua părea liberă, dar plină de lucruri mici: flori, podele, ziare vechi. A făcut gimnastică așa cum i-a arătat medicul. A pus ceaiul, a ales frunzele bune de ceai. Cât apa fierbea, a luat din nou magnetul. „Casa de Cultură. Abonamente…” A format la telefon numărul mărunt de pe spate. Inima bătea parcă mai repede. După câteva tonuri, a răspuns o doamnă de la casierie. — Bună ziua, — a spus Ana Petrovna, simțind uscăciune în gură. — Vă sun pentru… abonamente. — Da, cu ce vă putem ajuta? Ce cicluri vă interesează? — Nu știu… Ce aveți? Doamna i-a enumerat: orchestră simfonică, muzică de cameră, „seri de romanțe”, programe pentru copii. — Pentru pensionari avem reducere, — a precizat. — Dar tot nu e ieftin. Patru concerte. — Și separat? — a întrebat Ana Petrovna. — Se poate, dar e mai scump. Abonamentul e mai avantajos. Ana Petrovna a calculat cu grijă: ce sumă costă, ce rămâne „pentru zile negre”. Suma i s-a părut grea. S-ar putea, dar ar rămâne foarte puțin de rezervă. — Gândiți-vă, — i-a zis doamna. — Dar abonamentele se dau repede. — Mulțumesc, — a spus și a închis. Ceaiul fierbea deja. S-a așezat la masă, a deschis caietul si a scris pe foaie: „Abonament”. Alături suma. „Patru concerte”. A calculat pe lună, nu părea chiar atât de rău. Poate reduce dulciurile, să se tundă singură. În gând au apărut nepoții. Băiatul mic voia un nou set de construcții, fata mai mare niște adidași speciali. Fiul și nora se plângeau de rată. Și dorința ei, parcă indecentă, ca un moft interzis. A închis caietul, fără să decidă. A început să spele pe jos, să sorteze rufe, gândul la sala de concert nu dispărea. După prânz, cineva sună la interfon. Vecina Tamara, cu o borcană de castraveți murați. — Ia-i, — a spus intrând în bucătărie. — Nu mai am loc. Cum ești? — Trăiesc, — a zâmbit Ana Petrovna. — Mă gândeam… A ezitat, rușinată să spună. — La ce te gândești? — s-a așezat Tamara, scotocind după andrele. — La concert, — a răsuflat Ana Petrovna. — Vând abonamente la Casa de Cultură. Tare mergeam la filarmonică tânără fiind. Acum mă tot gândesc, dar e scump. Tamara a ridicat sprâncenele. — De ce nu? Dacă îți dorești, dă-i înainte. — Banii… — a început Ana Petrovna. — Banii, mereu banii! Toată viața i-ai ajutat pe ceilalți. Fiului iar i-ai dat? Da. Nepoților, cadouri? Așa. Dar ție? Eșarfa e veche, paltonul la fel. Măcar o dată cheltuie pe tine. — Nu doar o dată… Am mai fost și înainte. — „Înainte” cand înghețata costa 20 de bani, — a râs Tamara. — Acum e altă epocă. Nu le ceri lor banii — e din pensia ta. — Vor zice că e prostie, — a spus încet Ana Petrovna. — Că era mai bine de dat la nepoți. — Nu le spune, — a ridicat din umeri Tamara. — Spui că ai fost la policlinică. Sau… ce să ascunzi, nu ești copil. „Nu ești copil” a răsunat puternic. Ana Petrovna a simțit un amestec de rușine și indignare. — La policlinică mă duc oricum, — a zis ea. Totuși mi-e frică: să nu-mi fie rău, să nu fie scări, inima. — E lift, — a dat din mână Tamara. — Șezi, nu dansezi acolo. Și eu am fost luna trecută la teatru. M-au durut picioarele, dar am avut ce povesti până anul viitor. Au mai stat la vorbă, despre prețuri și noutăți. După ce-a rămas singură, Ana Petrovna a luat din nou telefonul. A sunat la casierie, iar când tonul a sunat, a rostit: — Aș vrea un abonament la „seri de romanțe”. I-au spus să vină personal cu buletinul. A notat adresa și programul pe un bilețel și l-a prins cu magnetul pe frigider. Inima îi bătea ca după o plimbare în pas alert. Spre seară o sună nora. — Ana Petrovna, veniți sâmbătă? Trebuie să mergem la mall, sunt reduceri la electrocasnice. — Vin, — a răspuns ea. — Vă aducem ceva: ceai sau prosoape? — Nu trebuie nimic, — a spus. — Am tot ce-mi trebuie. După discuție, s-a uitat la bilețelul de pe frigider. Casieria era deschisă până la șase. Trebuia să iasă devreme. Noaptea a visat sala: fotolii moi, lumini, oameni eleganți. Ea undeva la mijloc, cu un program în mână, temătoare să nu deranjeze pe cineva. Dimineața s-a trezit cu o greutate în piept. „De ce m-am băgat? Atâtea griji…” Dar bilețelul cu adresă nu dispărea. După micul dejun, a scos cel mai bun palton, l-a scuturat, a verificat nasturii. A pregătit eșarfa groasă, încălțăminte comodă. Și-a pus în geantă buletinul, portofelul, ochelarii, medicamentele de tensiune, sticluța de apă. Înainte de plecare s-a așezat pe scaunul din hol și s-a odihnit un minut, să vadă cum se simte. Capul nu-i amețea, picioarele nu-i tremurau. „Bine, pot să merg,” și a încuiat ușa. Până la stație era aproape, dar a mers încet, numărând pașii. Autobuzul a venit repede. Era aglomerat, dar un tânăr i-a cedat locul. Ana Petrovna a mulțumit și s-a așezat la geam, ținând geanta strâns. Casa de Cultură era la două stații de centru. Clădire frumoasă, coloane, afișe pe fațadă. La intrare, două femei discutau animat. Înăuntru mirosea a praf, lemn vechi și prăjituri din bufet. Casieria era la dreapta, dincolo de geam stătea doamna cu voce blândă. Ana Petrovna a pus buletinul, a zis ce abonament dorește. — Pentru pensionari avem reducere, — a spus casierița. — Sunteți norocoasă, au rămas locuri bune la mijloc. I-a arătat pe plan și i-a explicat unde. Ana Petrovna a dat din cap, nu a înțeles mare lucru, dar nu a comentat. Când doamna a rostit suma, mâna Anei Petrovna a tresărit. Din portofel, atent, a numărat banii. O secundă a vrut să spună că nu mai vrea, că vine altădată. Dar coada din spate a început să foșnească, cineva a tușit și ea a lăsat banii pe tejghea. — Iată abonamentul, — și i-a întins un carton elegant, cu datele concertelor. — Primul e peste două săptămâni. Să veniți mai devreme pentru loc. Abonamentul era surprinzător de frumos: poză cu scena, înăuntru listă de programe. Ana Petrovna a pus cartonul cu grijă între buletin și caietul cu rețete din geantă. La ieșire, i s-au înmuiat puțin picioarele. S-a așezat pe banca de la intrare, a luat o gură de apă. Lângă ea, doi adolescenți discutau despre muzica la modă. Asculta fără să priceapă, ca un limbaj străin. „Gata, — și-a zis. — L-am cumpărat. Acum nu mai dau înapoi.” Două săptămâni au trecut cu treburi zilnice. Nepoții răciți, ea îi supraveghea, făcea compot, verificând termometrele. Fiul aducea alimente, lua caserolele. De câteva ori aproape să-i spună despre abonament, dar se răzgândea mereu. În ziua primului concert s-a trezit devreme. Avea emoții ca la examen. Pentru seară a pregătit tot ce trebuia la cină, să nu piardă timp. A sunat fiul. — Diseară nu sunt acasă, — i-a spus. — Dacă aveți nevoie, sunați din timp. — Unde mergi? — s-a mirat fiul. A ezitat. Nu voia să mintă, dar nici nu voia să spună totul. — La Casa de Cultură, — a spus. — La concert. S-a lăsat o pauză. — Ce concert? — a întrebat fiul. — Îți trebuie? E tineret, gălăgie, aglomerație. — Nu e discotecă, — a răspuns calm. — Sunt romanțe. — Cine te-a chemat? — Nimeni, — a zis. — Mi-am cumpărat singură abonamentul. Pauza s-a lungit. — Mamă, — a rostit în final. — Chiar crezi că era nevoie? Ai fi putut folosi banii… înțelegi. — Înțeleg, — l-a întrerupt. — Dar sunt ai mei. Vorbele au răsunat neașteptat de ferme. S-a strâns de telefon, așteptând replica. — Bine, — a oftat fiul. — Sunt ai tăi. Nu comenta. Dar nu te plânge dacă îți va lipsi ceva. Ai grijă să nu te răcești. Și… la vârsta ta… — La vârsta mea pot să stau în sală și să ascult muzică, — a spus. — Nu urc munți. El a oftat iar, mai blând. — Bine. Sună când ajungi acasă, să nu-mi fac griji. — O să sun, — a promis. După telefon, a zăbovit la masă privind abonamentul. Mâinile îi tremurau. Simțea că făcuse ceva curajos, parcă necuviincios. Dar nu voia să se întoarcă. Spre seară s-a schimbat: rochia albastru închis, guler fin, ciorapi fără defect, pantofi cu toc jos. Și-a pieptănat părul mai mult ca de obicei. Când a ieșit era deja seară. Vitrinele luminau, stația era aglomerată. Și-a ținut geanta strâns, cu abonament, buletin, batiste, medicamente. Autobuzul era plin, cineva i-a călcat pe picior, și-a cerut scuze. Ana Petrovna a ținut bara, numărând stațiile. La destinație s-a strecurat spre ieșire. La intrare, persoane de toate vârstele. Și bătrâni, și femei mai tinere, și tineri în blugi. Ana Petrovna s-a liniștit: nu era cea mai vârstnică. La garderobă a lăsat paltonul, a primit un număr. O clipă a stat fără să știe încotro. A văzut săgeata „Sală” și s-a dus, ținându-se de balustrade. Înăuntru era semiluminat, doar deasupra rândurilor pâlpâiau lămpi. La intrare, o doamnă verifica abonamentele. — Rândul șase, locul nouă, — i-a spus, uitându-se pe cartelă. — Mergeți acolo. Ana Petrovna a mers scuzându-se față de cei ridicați. În sfârșit s-a așezat, a pus geanta în brațe. Inima îi bătea tare, de emoție. Cei din jur își șopteau impresiile, unii răsfoiau programul. Și ea a citit numele romanțelor – multe nu-i spuneau nimic, dar la subsol a recunoscut compozitorul pe care îl asculta odată la radio. Lumina s-a stins treptat. Pe scenă a urcat o prezentatoare, a spus câteva cuvinte. Ana Petrovna asculta, dar nu prindea tot sensul — era mai importantă emoția că era acolo, nu acasă în bucătărie. Când au pornit primele acorduri, i s-a făcut pielea de găină. Vocea artistei era gravă, ușor răgușită. Versurile despre dragoste, despărțire, drumuri departe i-au părut dintr-odată foarte apropiate. A amintit sala din alt oraș, în tinerețe, lângă bărbatul care nu mai e. Ochii s-au umplut de lacrimi, dar nu a plâns. Doar a strâns geanta și a ascultat. Parcă corpul se relaxa, respirația se liniștea. Muzica umplea spațiul, viața nu era doar griji și calcule. La pauză, picioarele amorțite. A ieșit la foyer să se dezmorțească. Oamenii discutau, unii mâncau prăjituri, alții beau ceai. Ana Petrovna a luat o tabletă de ciocolată – de obicei nu se răsfăța. — Bună, — a spus încet, rupând o bucată. Alături, o femeie de vârsta ei, costumul deschis. — Frumos concert, nu? – a întrebat. — Da, — a zâmbit Ana Petrovna. — N-am mai fost de mult. — Nici eu, — a zâmbit doamna. — Mereu nu-i timp, ba nepoții, ba grădina. Azi mi-am zis: dacă nu acum, atunci când? Au discutat despre solistă, program. S-a auzit soneria și s-au întors. Partea a doua a trecut mai repede. Ana Petrovna nu mai socotea banii și costul fiecărui număr. Asculta pur și simplu. La final, aplauze lungi. A bătut și ea din palme până i-au amorțit. Afară aerul era rece și proaspăt. Mergea spre stație, obosită dar cu o căldură calmă în suflet. Nu era extaz, ci simțământul că făcuse ceva important pentru sine, chiar mic. Acasă, a sunat fiul. — Sunt acasă, — a spus. — Totul e bine. — Și cum a fost? N-ai răcit? — Nu, — a spus. — A fost… frumos. Fiul a tăcut, apoi a zis: — Bine. Să fii mulțumită. Doar să nu exagerezi – trebuie să strângem pentru reparații. — Știu, — a spus. — Dar abonamentul e plătit. Mai am trei concerte. — Trei? — s-a mirat fiul. — Atunci du-te. Dar ai grijă. După telefon, a agățat paltonul, a pus geanta la loc. În bucătărie și-a turnat ceai, s-a așezat la masă. Abonamentul ușor îndoit pe margini. A trecut cu degetul peste el, apoi a notat cu grijă datele concertelor în calendarul de pe perete. Le-a încercuit. Săptămâna următoare, când fiul a cerut din nou bani pentru grădiniță, Ana Petrovna a deschis caietul, a privit mult la cifre, apoi a spus: — Pot să dau jumătate. Restul îmi trebuie. — Pentru ce? — a întrebat el. L-a privit, obosit, cu cearcăne. — Pentru mine, — a spus ea liniștit. — Am și eu nevoie de ceva. Fiul a vrut să protesteze, dar a renunțat. — Bine, mamă. Cum zici. În seara aceea, singură, a îluat albumul foto vechi. Într-una era ea tânără, rochie deschisă, în fața Filarmonicii unui alt oraș. Cu programul în mână, zâmbet timid. Ana Petrovna a privit mult poza, încercând să vadă legătura cu reflexia din oglindă. A pus albumul la loc. Pe frigider, lângă magnet, a fixat alt bilețel. Scris mare: „Următorul concert – pe 15.” Mai jos: „Să plec devreme”. Viața nu s-a schimbat radical. Dimineața fierbea supa, spăla rufe, mergea la policlinică, avea grijă de nepoți. Fiul tot cerea ajutor, ea îl dădea cât putea. Dar în suflet simțea că are timp al său, mici planuri ce nu trebuiau justificate. Trecând pe lângă frigider, atinge cu degetul biletul cu dată. Și simte încet, hotărât: e încă vie, are încă dreptul să dorească. Seara, răsfoind ziarul, a văzut un anunț: cerc de engleză la biblioteca din cartier, special pentru vârstnici, gratuit, dar cu înscriere. A rupt pagina, a pus-o lângă abonament. A turnat ceai, întrebându-se dacă nu e prea îndrăzneț. „Mai întâi să ascult romanțele, — a decis. — Pe urmă mai văd.” A pus ziarul în caiet. Dar ideea că poate să învețe ceva nou nu mai părea imposibilă. Seara, înainte să se culce, s-a apropiat de fereastră și a tras perdeaua. În curte ardeau felinare, pe alee trecea un adolescent cu căști, un băiat lovea mingea pe asfalt. Ana Petrovna a stat sprijinită de pervaz, simțind în piept o liniște adâncă și egală. Viața mergea mai departe. Avea încă multe griji și lipsuri. Dar undeva printre toate, era loc de patru seri la concert și, poate, de cuvinte noi dintr-o limbă străină. A stins lumina din bucătărie, a mers în cameră, s-a învelit cu grijă. Mâine va fi ca de obicei: cumpărături, telefoane, gătit. Dar pe calendar era deja un cerc mic, și asta schimba ceva important, chiar dacă nimeni în afară de ea nu observă.
Ružin vrt bio je grob njezina sina već dvanaest godina. Ne doslovno—Marko je pokopan na Mirogoju, na drugom kraju grada