Nunta trebuia să aibă loc peste o săptămână, când Ileana mi-a spus că nu vrea să se mărite. Totul era deja achitat localul, actele, verighetele, chiar și o parte din petrecerea cu familia. De luni de zile m-am ocupat de fiecare detaliu, ca totul să iasă perfect.
Pe parcursul relației am fost mereu convins că procedez corect. Aveam un serviciu stabil și, chiar dacă nu câștigam o avere, lună de lună puneam deoparte cam 20% din salariul meu pentru ea pentru coafor, manichiură sau orice alt moft și-ar fi dorit. Nu pentru că nu muncea și ea avea propriul venit și cheltuia cum credea de cuviință. Eu însă consideram că datoria mea, ca bărbat, e să duc greul și să-i ofer tot ce pot. Niciodată nu i-am cerut bani de chirie ori facturi. Eu plăteam ieșirile, mesele la restaurant, filmele la cinema, micile excursii absolut tot.
Cu un an înainte de nuntă am făcut ceva special am propus să ducem toată familia ei la mare. Nu doar părinții și frații, ci și nepoții, chiar și doi veri de-ai ei, cu rudele aferente. Am strâns o gașcă mare. Am lucrat peste program, am renunțat să-mi mai cumpăr ceva pentru mine, am strâns bani luni întregi. Când a venit momentul, am plătit cazarea, transportul, mesele totul. Ileana era fericită, familia ei mi-a mulțumit mult. Nu mi-am imaginat nicio clipă că, pentru ea, nu însemna mare lucru.
Când a venit și mi-a spus că vrea să ne despărțim, mi-a zis că am fost prea mult. Că am cerut prea multă dragoste, atenție, apropiere. Că voiam să o țin în brațe, să îi scriu, să știu cum e, în fiecare zi. Că ea nu-i așa, că a fost mereu mai distantă, și că eu, de fapt, am sufocat-o. Mi-a spus că am așteptat lucruri pe care ea nu le poate oferi.
Mi-a mai zis ceva, ce nu mi-a mărturisit niciodată până atunci că de fapt, nu și-a dorit niciodată să se căsătorească. A acceptat cererea doar pentru că am insistat prea mult. Că implicarea părinților ei a pus-o sub presiune. O cerusem de soție la un restaurant, în fața rudelor. Pentru mine era un gest frumos; pentru ea, o capcană. A simțit că nu poate să spună nu de față cu toți.
Cu cinci zile înainte de oficierea civilă, cu toate puse la punct, ea a hotărât să spună totul pe față. Mi-a explicat că s-a simțit ca și cum aș fi împins-o spre o viață pe care nu și-o dorea. Că am făcut prea mult, iar asta a făcut-o să se simtă stingherită, datoare, obligată. Preferă să plece, decât să facă un pas pe care nu-l simte al ei.
După această discuție, a plecat. Fără scandal, fără împăcare, fără să încercăm să reparăm ceva. Au rămas doar contractele, chitanțele, planurile și o nuntă anulată. Hotărârea ei a rămas neschimbată. Acolo s-a încheiat totul.
A fost săptămâna în care am înțeles că a fi bărbatul care plătește tot, rezolvă tot și e mereu prezent nu înseamnă neapărat că cineva va dori să rămână lângă tine.
