Nunta s-a sfârșit, musafirii s-au risipit, iar fata noastră s-a mutat la soțul ei. Apartamentul a rămas gol. După o săptămână de liniște apăsătoare, eu și soția am decis să luăm un animal de companie — să ne aline dorul de copil și să ne lase să fim, în continuare, părinți: să hrănim, să dresăm, să scoatem la plimbare și, desigur, să facem curat după el. Îmi imaginam cum, spre deosebire de fiica noastră, animalul nu o să-mi răspundă obraznic, nu o să-mi fure țigările sau să forfotească noaptea prin frigider. Încă nu știam ce să alegem și am hotărât să decidem la fața locului. Duminică am mers la Piața de Păsări din Chișinău. La intrare, soția a respins din start ideea cu porcușorii de Guineea — “noi am crescut pe uscat”, a concluzionat ea. Peștii nu scot niciun sunet, papagalii colorați și gălăgioși îi dau alergie la puf soției. Mie mi-a plăcut o maimuțică, îmi amintea de fiică-mea în adolescență, dar nevasta a spus că lasă, mai bine să nu. Au rămas câinii și pisicile; însă câinii îi scoți des afară iar cu pisicile e complicat — mă vedeam cu greu vânzând pui de pisică la Unic. Pisică să fie! Pisicul nostru, l-am recunoscut pe loc: stătea într-un acvariu de plexiglas, înconjurat de ghemotoace de pui somnoroși. Dormea, iar pe acvariu scria: “Kuzia”. Vânzătoarea ne-a spus o poveste tristă cu o copilărie grea de motan, o câine crescută cu el care aproape l-a mușcat de moarte și n-a mai avut loc pentru el în apartament. De rasă persană, frumos, gri, dar fără acte — cu nume oficial “Kaiser”, răspundea la Kuzia. L-am cumpărat. Pe drum, Kuzia a sforăit liniștit sub scaun în mașină. Încă din scară, soția, știindu-mi părerea despre “măcelăriile veterinare”, a întrebat ironic: — Ești sigur că nu-i castrat? M-am stresat — nu de altceva, dar un motan castrat îmi amintește de Quasimodo, schilodit de oameni. L-am examinat la lumina slabă, dar blana încâlcită nu m-a lămurit prea tare. Am încercat să simt cu mâna, s-a smiorcăit, dar am avut impresia că “accesoriile” erau acolo. Seara, fata a venit în vizită, atrasă de tortul din frigider. Când l-a văzut pe Kuzia, l-a spălat cu șampon de copii împreună cu mama, apoi, împachetat bine în prosopul meu, l-au uscat cu feonul. I-au tăiat încâlceala din blană. Motanul miorlăia agasant. N-am intervenit, am fugit la o bere. Brusc, idila s-a spart în mieunat și zgomot de sticlă spartă. Soția, cu mâinile însângerate, tremura pe canapea cu foarfecele lângă ea și cu smocuri de blană de pisică pe jos. Ne-am apropiat speriați: — Ce-ai pățit? — Ouăleee! — Care ouă? — I le-am tăiat… motanului… Dând vina pe blana încâlcită, nevasta era convinsă că a tăiat “ce nu trebuia”. Noi, cu mătura, ne-am băgat sub canapea după “victimă”. Era speriat, ciufulit și cu ochii galben nebuni. L-am liniștit până la urmă, a început să toarcă. Eu am rămas cu el în bucătărie la o bere, vorbind ca doi bărbați. Apoi, bănuitor, am verificat din nou — semnele bărbăției feline nu se zăreau deloc. Și am realizat, destul de trist, că pe genunchii mei stătea… o pisică! O persană mare, gri, cu burtica rotunjită. Ce-a tăiat soția erau doar smocuri de păr încâlcit și sânge de la zgârietură. N-am mers să cerem explicații vânzătoarei pentru înșelătorie. Am trecut cu toții prin prea multe, iar între timp, “Kuzia” a devenit “Koza”. Ieri, Koza a adus pe lume patru pui pufoși — iar în casa noastră, avem din nou copii.

Moț
Nunta s-a terminat, musafirii s-au împrăștiat care-ncotro, iar fata s-a mutat la bărbatu-său. În apartament s-a lăsat o liniște de mormânt. După o săptămână în care ne-am tot învârtit bezmetici printre pereți, am decis împreună cu nevasta să luăm un animal. Aveam chef de ceva care să umple golul lăsat de fiică și să ne țină treze instinctele părintești să hrănești, să dresezi, să scoți afară la plimbare, să aduni ce a lăsat pe covor, și alte bucurii de soiul ăsta. Plus că, spre deosebire de fiica noastră, măcar animalul nu avea de gând să-mi smulgă țigările sau să foșnească la frigider după miezul nopții. Ce anume să luăm, încă nu ne hotărâsem, urma să decidem pe loc.
Așa că duminică am ajuns la Piața de Animale din Chișinău. La intrare, porcușori de Guineea simpatici foc. M-am uitat la nevastă.
N-ai să vezi, zice ea tăios, la noi totdeauna mergeau pe uscat.
Peștișorii mutulici; papagalii, care erau și colorați și limbuți, o făceau nevestei alergie la puf. Eu am pus ochii pe o maimuțică mititică, care copia perfect mutrele fetei când dădea în adolescență. Dar nevasta a zis clar: mai bine bag capul sub roată decât să aduc maimuța-n casă, și am zis să n-o supăr. Cu ea mă obișnuisem de ani buni, cu maimuța abia făcusem cunoștință.
Au rămas câinii și pisicile. Dar câinii trebuie scoși la plimbat non-stop, iar cu pisicile ești la mâna lor, plus că nu mă vedeam vânzând pui de pisică la Piața Centrală. Deci, pisică să fie.
Al nostru Moț l-am recunoscut pe loc. Zăcea într-un acvariu de plexiglas, printre niște ghemotoace de pisoiași nepricepuți. Ăia își băgau năsucurile umede prin blana lui și îi framântau burta cu lăbuțele, dar Moț dormea duș, de nu-l clinteai cu tunul. Pe acvariu, scris mare cu carioca, trona numele: Moț.
Vânzătoarea mi-a servit o poveste lacrimogenă despre cum a avut bietul motan o copilărie grea; ca atunci când un câine, crescut împreună cu el, aproape l-a mâncat de viu și a trebuit să-i caute sărmanului un alt stăpân.
La înfățișare, Moț era un persan autentic de culoare gri-argintiu. Doar că n-avea acte la dosar, așa că, după cum ne-a povestit tipa, numele său de circumstanță era Kaiser, dar se obișnuise cu Moț. L-am luat fără regrete, pentru o sumă tipic basarabeană: 500 de lei moldovenești.
Drumul spre casă a decurs pașnic, Moț bombănea încetișor sub scaunul de la mașină. Ajunși la parter, soția, știindu-mi aversiunea pentru mutilări tăcute, mă întreabă cu ton subțire:
Ești sigur că n-o fi castrat?
M-am încordat. Nu că aș avea ceva cu minoritățile sexuale, dar un motan castrat seamănă prea bine cu Quasimodo suferință fără vină, numai să-l vezi și-ți vine a da cu pumnul în tăbliță. Am inspectat Moț pe covor, la lumina palidă din hol; ce să vezi, între lăbuțele lui, numai niște ghemotoace încâlcite de blană, genitalele camuflate perfect; am căutat cu atenție de zici că eram veterinar. Moț a mârâit ofuscat, dar cred că dotările lui erau la locul lor.
În aceeași zi, fata a venit pe la noi la inspecția frigiderului. A găsit restul de tort și a dat peste Moț. S-a aruncat pe prăpădit, l-au băgat cu mama-sa în cadă și l-au spălat cu șampon pentru bebeluși. Apoi l-au înfășurat subit cu prosopul meu, bineînțeles și l-au zvântat cu feonul.
Cu Moț aranjat festiv, nevasta s-a pus pe descâlcit blana cu foarfeca. Motanul bombănea ca o alarmă veche. Eu m-am retras la o bere în bucătărie.
Brusc, atmosfera a fost spartă de o larmă și un vaiet de ți se strângea inima. Sunete de cioburi și urlete. Am pus sticla jos și am fugit la sunet. Nevasta era așezată pe canapea, gemând și legănându-și mâinile pline de zgârieturi sânge-curgătoare. Pe jos, foarfeca și smocuri de blană… Eu și fata am sărit lângă accidentata.
Ce s-a întâmplat?
Nevasta, cu ochii ca stelele la priveghi, a oftat:
Ouălelele!
Care ouă?
S-au luat!
De unde?
De la Moț!
Nu-s medic, dar tare mă îndoiesc că ouăle de motan se iau așa, la prima tură cu foarfeca. Dar no, să vedem.
Printre suspine, după minute bune, am aflat tărășenia. Când să taie zorzoanele încâlcite dintre picioare, motanul a făcut o smucitură, iar soția, setată să ciuntească, a retezat tot ce a apucat. Din toată chestia, i-au căzut în palmă două ghemotoace sângerii, bune de pus în sperietoare. Motanul a țipat cât îl ținea gura, s-a ascuns sub canapea, după ce s-a rățoit la nevastă, și a dărâmat vaza pe drum.
Pe drept cuvânt, eu în locul lui aș fi făcut praf tot apartamentul, nu doar vaza.
Ne-am înarmat cu mopul și ne-am baricadat lângă canapea. Din colțul cel mai prăfuit scânteiau doi ochi galbeni. Moț bombănea amenințător. N-a mișcat nici la chemări, nici la gustări. Şi-l înțeleg perfect ca bărbatu pe bărbatu când ți-a tăiat cineva mandatul, nu-ți vine să ieși la joacă.
Fata a încercat să-l urnească ușor cu mopul, iar eu pândeam să-l apuc. Motanul era deștept se zbătea și zgâria mopul de ziceai că-i scăpat din junglă. Pe final, a prins bine de coada mopului, a sărit la fel de nervos, iar când l-am luat în brațe… dezastru: ochi bulbucați, bot prăfuit, coadă încâlcită ca sfoara de balot. Din pisoi persan s-a transformat în moldovean fără adăpost, tot cu pufușor, tot fără noroc.
L-am calmați pe Moț, l-am scărpinat pe după ureche și, incredibil, s-a liniștit și a pornit motorașul. Torsea zdravăn, aproape că sforăia încet. Nevasta, tot stresată, șoptește:
Nu-i bine? Tu nu vezi că horcăie? Chem ambulanța!
Moț, văzându-i privirea, s-a oprit din tors. Era clar: tremura să nu-i vină altă dată cu foarfeca. Am trimis femeile la plimbare și am dus motanul în bucătărie.
Am băut ceva cu el și am făcut consiliu între bărbați. Eu îi povesteam cum e viața-n casă cu trei femei, el mieuna ca și cum chiar pricepea. S-a întins apoi pe burta la mine în brațe, torcând cu ușurare. Plin de încredere, am verificat cu lejeritate între picioare. Nimic. Am mai scuturat un pic blana tot nimic.
Surpriză: între picioarele mele stătea o pisică. Una frumoasă, grasă, persană, cu burtică rotunjoară. Cap-coadă fată. Și ceea ce tăiase nevasta fusese doar niște blană încâlcită, cu puțin sânge de la zgârieturi, nu ouă de motan.
Nu ne-am dus la piață să cerem socoteală vânzătoarei pentru micul ei șiretlic. Căci ne-am atașat toți trei de pisicuță, ba chiar a prins și bucurie în casă. Iar de ieri, Kira a fătat patru mogâldețe de pisoi. Ne-au redat zgomotul, dezordinea și veselul care lipseau. La noi în casă, copiii s-au întors.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

thirteen − 11 =

Nunta s-a sfârșit, musafirii s-au risipit, iar fata noastră s-a mutat la soțul ei. Apartamentul a rămas gol. După o săptămână de liniște apăsătoare, eu și soția am decis să luăm un animal de companie — să ne aline dorul de copil și să ne lase să fim, în continuare, părinți: să hrănim, să dresăm, să scoatem la plimbare și, desigur, să facem curat după el. Îmi imaginam cum, spre deosebire de fiica noastră, animalul nu o să-mi răspundă obraznic, nu o să-mi fure țigările sau să forfotească noaptea prin frigider. Încă nu știam ce să alegem și am hotărât să decidem la fața locului. Duminică am mers la Piața de Păsări din Chișinău. La intrare, soția a respins din start ideea cu porcușorii de Guineea — “noi am crescut pe uscat”, a concluzionat ea. Peștii nu scot niciun sunet, papagalii colorați și gălăgioși îi dau alergie la puf soției. Mie mi-a plăcut o maimuțică, îmi amintea de fiică-mea în adolescență, dar nevasta a spus că lasă, mai bine să nu. Au rămas câinii și pisicile; însă câinii îi scoți des afară iar cu pisicile e complicat — mă vedeam cu greu vânzând pui de pisică la Unic. Pisică să fie! Pisicul nostru, l-am recunoscut pe loc: stătea într-un acvariu de plexiglas, înconjurat de ghemotoace de pui somnoroși. Dormea, iar pe acvariu scria: “Kuzia”. Vânzătoarea ne-a spus o poveste tristă cu o copilărie grea de motan, o câine crescută cu el care aproape l-a mușcat de moarte și n-a mai avut loc pentru el în apartament. De rasă persană, frumos, gri, dar fără acte — cu nume oficial “Kaiser”, răspundea la Kuzia. L-am cumpărat. Pe drum, Kuzia a sforăit liniștit sub scaun în mașină. Încă din scară, soția, știindu-mi părerea despre “măcelăriile veterinare”, a întrebat ironic: — Ești sigur că nu-i castrat? M-am stresat — nu de altceva, dar un motan castrat îmi amintește de Quasimodo, schilodit de oameni. L-am examinat la lumina slabă, dar blana încâlcită nu m-a lămurit prea tare. Am încercat să simt cu mâna, s-a smiorcăit, dar am avut impresia că “accesoriile” erau acolo. Seara, fata a venit în vizită, atrasă de tortul din frigider. Când l-a văzut pe Kuzia, l-a spălat cu șampon de copii împreună cu mama, apoi, împachetat bine în prosopul meu, l-au uscat cu feonul. I-au tăiat încâlceala din blană. Motanul miorlăia agasant. N-am intervenit, am fugit la o bere. Brusc, idila s-a spart în mieunat și zgomot de sticlă spartă. Soția, cu mâinile însângerate, tremura pe canapea cu foarfecele lângă ea și cu smocuri de blană de pisică pe jos. Ne-am apropiat speriați: — Ce-ai pățit? — Ouăleee! — Care ouă? — I le-am tăiat… motanului… Dând vina pe blana încâlcită, nevasta era convinsă că a tăiat “ce nu trebuia”. Noi, cu mătura, ne-am băgat sub canapea după “victimă”. Era speriat, ciufulit și cu ochii galben nebuni. L-am liniștit până la urmă, a început să toarcă. Eu am rămas cu el în bucătărie la o bere, vorbind ca doi bărbați. Apoi, bănuitor, am verificat din nou — semnele bărbăției feline nu se zăreau deloc. Și am realizat, destul de trist, că pe genunchii mei stătea… o pisică! O persană mare, gri, cu burtica rotunjită. Ce-a tăiat soția erau doar smocuri de păr încâlcit și sânge de la zgârietură. N-am mers să cerem explicații vânzătoarei pentru înșelătorie. Am trecut cu toții prin prea multe, iar între timp, “Kuzia” a devenit “Koza”. Ieri, Koza a adus pe lume patru pui pufoși — iar în casa noastră, avem din nou copii.
În fiecare seară, la ora 22 fix, doamna Presica, în vârstă de 67 de ani, aprindea lumina de pe pridvor, pregătea un ceainic cu ceai de mușețel și se așeza lângă fereastră cu o tăbliță pictată de mână pe care scria: „Ceai și povești. Întotdeauna deschis.” Căsuța ei retrasă dintr-un sat liniștit din Bucovina rămăsese mută și tăcută de când s-a pensionat ca psiholog școlar. Văduvă, cu un fiu care o vizita doar de sărbători, Presica trăia mai mult printre amintiri decât printre voci. Diminețile erau tihnite: grădinărit, integrame, întâlniri la clubul de lectură. Dar nopțile… nopțile erau pline de greieri și o liniște apăsătoare. Vedea semnele singurătății peste tot: adolescenți lipiți de telefoane, mâncând singuri la fast-food, văduve cu privirea pierdută în supermarket, bărbați care stăteau prea mult la poștă sau în mașini oprite. Atunci, Presica a făcut ceva la fel de simplu pe cât era de revoluționar: a pus tăblița. Prima seară n-a venit nimeni. Nici a doua. Nici a treia. În weekend, fiul ei a sunat-o și a râs: — Mamă, nu ești vreo cafenea non-stop. — Poate nu, zâmbi ea, dar știu cât înseamnă o lumină caldă în întuneric. Timp de o săptămână, singurul vizitator a fost un motan vagabond care i se freca de glezne. În a opta noapte, pridvorul a scârțâit ușor. O adolescentă cu hanorac jerpelit a apărut în prag, cu brațele strânse la piept. — E pe bune? a șoptit. Presica a dat din cap. — Mușețel sau mentă? În acea noapte, fata — Maria — a vorbit doar în șoaptă. A povestit despre examene ratate, despre un iubit care a blocat-o, despre o mamă care muncea două ture și nu mai apuca nici să vorbească acasă. Presica nu a dat sfaturi. N-a judecat. Doar a ascultat și a spus: — Mă bucur că ai venit. Maria a revenit și următoarea seară. De data asta cu prietenul ei, Nicu. Apoi a venit Brîndușa, o asistentă de la spitalul din oraș, obosită de la turele de noapte. După, Toni, un mecanic cu mâini bătătorite și casă pustie. Vestea s-a dus încet, de la om la om. O vorbă la biserică, o șoaptă la brutărie. Șoferi de tir aflați în trecere. Cupluri vârstnice care nu mai vorbeau cu nimeni în restul zilelor. Tineri ce fugeau din case-n care certurile nu se mai terminau. Văduvi îmbrățișați doar de albume cu poze vechi. Presica nu a închis niciodată ușa. A adăugat scaune când a fost nevoie. Uneori erau trei oameni. Alteori, zece. Oamenii începeau să aducă mobilă veche: un fotoliu, o poliță, instalații de Crăciun. Sufrageria nu mai era, practic, doar camera unei bătrâne — era inima unei revoluții liniștite. — Fotoliul tău m-a susținut când am pierdut-o pe mama, a șoptit un băiat. — Aici am rostit prima dată că sunt gay, a mărturisit altul. — N-am mai râs de la incendiu, a murmurat un bătrân ce și-a pierdut câinele anul trecut. Și a venit decembrie. O furtună de zăpadă a acoperit satul. Luminile s-au stins. Satul a rămas în întuneric. Presica, înfășurată în lână, a crezut că ceaiul și vorbele bune vor trebui să aștepte. La două noaptea, o bătaie la ușă. Apoi o voce: — Doamna P, sunteți acolo?! În prag era nea Grișa, bătrânul ursuz de la magazinul sătesc, cu o lopată în mână. În spatele lui — zeci de oameni. Adolescenți, mame singure, șoferi, asistente. — Nu lăsăm locul ăsta să se stingă, a trântit nea Grișa. Au reparat scările, au adus lumini solare, au montat generatorul. Cineva a pus jazz la difuzor. Ceaiul era fierbinte în termosuri. În acea noapte, casa ei a fost cel mai cald loc din tot județul. Maria a trimis mesaj: „Pridvor deschis – aduceți mănuși!” Primăvara, pridvorul a devenit terasă. Oamenii stăteau la povești în grădină. Au apărut pături, perne moi, un profesor pensionar a început cercuri de lectură, Toni a învățat-o pe Maria să-și repare bicicleta, părinții schimbau servicii de babysitting, o pictoriță timidă a desenat portrete gratis. Nu se folosea bani. Iar Presica? Ea doar zâmbea, turna ceai și asculta. În serile ploioase, pridvorul era la fel de plin – umbrelele se adunau ca florile. În după-amiezile de vară, licuricii dansau printre mărturisiri șoptite. Într-o dimineață de toamnă, Presica a găsit sub ușă un bilet: „Doamnă P — Am dormit opt ore, prima dată de când m-am întors din Afganistan. Fotoliul dvs. mi-a auzit strigătele. N-a judecat. Mulțumesc. — J.” L-a lipit pe frigider. Cu timpul, frigiderul s-a umplut de bilețele: „Ați făcut ca ora 2 noaptea să pară răsărit.” „Copilul meu a râs prima dată aici.” „Voiam să renunț la tot. Dar ați făcut supă.” „Ceai și povești” nu a apărut niciodată la știri. Nu a devenit viral. Dar vestea s-a dus. Fiul Presicăi, la început neîncrezător, a scris despre asta pe un forum pentru părinți. O mamă din Glasgow a deschis tot un „Pridvor al Ascultării”. O asistentă pensionară din Nairobi a făcut la fel. Un bărbat din Calgary și-a transformat garajul în cerc comunitar. Le-au numit „Puncte de Ascultare”. Au apărut peste 40, în 3 ani. Singura regulă a Presicăi? „Fără profesori, fără experți. Doar oameni.” Într-o seară, Maria a venit cu un caiet. — Pentru dumneavoastră, a zis rușinată. Am strâns poveștile tuturor care au stat aici. E cartea dvs. Pe copertă scria: „Pridvorul care a ascultat lumea.” Presica l-a strâns la piept, cu lacrimi în ochi. Și încă, în fiecare seară, la ora 22, lumina se aprinde. Ceaiul se infuzează. Tăblița așteaptă. Pentru că uneori, a vindeca lumea nu înseamnă să o schimbi toată. Uneori, e de ajuns să schimbi o singură noapte. Un singur suflet. O cană pe rând. Și o femeie care a crezut că o lumină caldă și o ceașcă de ceai pot susține cerul… a demonstrat că avea dreptate.