Apartamentul a fost cumpărat de fiul meu: cuvintele soacrei
Pe coridoarele prăfuite ale Universității din Iași, l-am întâlnit pentru prima oară pe viitorul meu soț. Eu și Doru aveam amândoi douăzeci de ani, niște copii cu capul plin de vise. Din prima clipă, Doru se evidenția printre ceilalți: robust, isteț și, mai presus de orice, un suflet blând. La început am fost doar prieteni, dar curând a devenit limpede, în inima mea, că pentru el nutream sentimente mult mai adânci.
După câteva luni, am devenit un cuplu. Încă păstrez amintirea acelor ani ca pe cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat, iar viața de studentă mi se pare și acum un vis dulce.
La un an după ce ne-am cunoscut, Doru a îngenuncheat cu emoție și mi-a propus să-i fiu soție. N-am avut bani pentru o nuntă mare, dar am sărbătorit așa cum am putut, alături de familie și prieteni apropiați.
În al doilea an de căsnicie, Doru a reușit să se angajeze contabil la o mică firmă din Chișinău, iar eu am continuat să studiez. Am stat împreună într-o garsonieră de la marginea orașului, visând cu ochii deschiși la propriul nostru colțișor de lume. Nu era ușor, dar știam amândoi că într-o zi vom reuși.
După moartea bunicii mele, am primit o moștenire de 100.000 lei moldovenești. Doru pusese și el deoparte cât a putut, așa că am decis să facem pasul cel mare: am luat un credit ipotecar și, cu ajutorul banilor strânși, am cumpărat un apartament cu două camere, plini de speranță că în curând ne vom mări familia.
Zece ani am trăit împreună, însă copiii nu au venit. Viața nu ne-a iertat: în urmă cu câțiva ani, la serviciul lui Doru au apărut probleme. Firma a dat faliment iar patronul, căutând un țap ispășitor, a dat vina pe Doru, care era contabil-șef. Procese, acuzații, stres, iar instanța l-a condamnat pe nedrept la patru ani de închisoare.
Am făcut tot ce mi-a stat în puteri
Am alergat din birou în birou după avocați, nu am dormit nopți la rând, am adunat mărturii, dar totul a fost în zadar. Actele au fost măsluite iar Doru a fost găsit vinovat, deși îndeplinise doar ordinele șefilor săi.
A fost mai greu decât poate spune cuvântul, dar mi-am sprijinit soțul cum am putut. Însă după un an, am simțit că mă prăbușesc.
Soacra mea, doamna Angela, a venit într-o zi pe neașteptate. Nu voi uita niciodată privirea ei rece. Mi-a spus răspicat că nu mai am ce căuta în apartament. M-a învinuit pentru necazurile lui Doru, mi-a spus că “el a cumpărat apartamentul cu banii lui” și că eu nu am niciun drept aici. Am rămas fără replică; nu mă așteptam la asemenea răutate.
A urmat apoi adevărul nemilos: înainte de proces, Doru îi făcuse mamei sale o procură, iar cu ea, Angela a făcut rost de un extras bancar care arăta că ratele la bancă erau plătite din contul fiului ei. Soacra mea susține că aceste acte sunt suficiente pentru ca judecătorii să decidă că eu nu am nicio contribuție la achiziția apartamentului.
Acum stau pe un scaun lângă ușă, cu sufletul pustiu, și nu mai știu încotro să o apuc…







