Bunicul din sanatoriu a trimis o telegramă: La tine nu mă mai întorc, rămân cu Luminița.
Bunica Mariei Nina Constantin, îi rămăsese în amintire ca o babă blândă, dulce și mereu cu inima deschisă. Cu bunicul, amintirile erau vagi: miros de tutun prost, transpirație și o voce grea, poruncitoare, care nu-ți lăsa loc de discuții. Despre el, bunica nu vorbea deloc cu drag: Bătea ca la fasole, mă certa de mă punea la punct pentru orice, aproape zilnic.
Bunicul fusese ceferist cu tăvălugul lui mergea zilnic, cu un coleg, să verifice șinele, să repare pe loc ce se putea, iar ce nu, anunțau brigada să vină să repare mai bine. Nu era muncă pentru mofturoși: vânt, ploaie, zloată, pe brânci. Statul oferea pe vremuri bilete gratuite la băi și sanatorii, bunicul le-a refuzat ani la rând.
Până într-o iarnă, când l-a lăsat rău genunchiul cel traumatizat. Doctorița de la dispensar l-a amenințat cu spitalul dacă nu se duce la sanatoriu. Bunicul avea o respectare de groază față de doctori, așa că a dat ascultare și s-a dus, cu un geamantan maro, cu mâner din plastic negru, pregătit de bunică.
Nina a sărbătorit: trei săptămâni fără huzurul și urletele lui! A prăjit o strachină mare de semințe, a ieșit cu ele la poartă și a dat la toată ulița, de bucurie. Fără fum, fără reproșuri, fără ciorbele aruncate la gunoi că ai pus mărar ca bucătăreasa beată!
După două săptămâni, vine poștărița cu telegrama: La tine nu mă mai întorc, rămân cu Luminița. Nina citește de câteva ori: nu-i venea să creadă ochilor. Apoi, cu o voce zdrobitor de mulțumită, zice: Doamne, cu ce ți-oi fi plăcut de mi-ai dat așa noroc!? Era atât de fericită, că se temea să nu-i pleznească inima.
A strâns toate cămășile și pantalonii bunicului pe care era obligată să le calce zilnic pus deasupra actele, a legat bocceluțele și le-a tăvălit în șopron, să nu mai simtă nimic din duhul lui prin casă.
Când i s-a terminat concediul la sanatoriu, bunicul a venit acasă, și-a aranjat transferul la serviciu, s-a scos din buletin, și a dispărut pentru totdeauna, cu tot cu agoniseală și carnetul de economii. Nici nu s-a uitat la ea. Bunica nu s-a supărat, doar era terorizată să nu cumva să se răzgândească.
Cu fiica ei, într-o duminică, a mers în Chișinău să cumpere tapet: tapetul fusese tabu cât timp trăia bunicul, că el voia numai pereți dați cu var. Cu tapetul, au luat și material pentru perdele. Bunica a scos mașina de cusut și, cântând romanțe, a făcut perdele lungi până la podea, așa cum poftise mereu, numai că moșu n-o lăsa, că să nu ne vadă nimeni, ce port țărănesc o fi ăsta!
Cu sapa în grădină, a smuls tot tutunul pus de bunic și în loc a plantat stoloni de căpșuni. Răzoarele de zmeură, armătura vieții lui, au fost și ele jumulite, că el nu dădea doi bani pe cireșe sau căpșuni nici nu suporta să audă de ele. Din dulapuri a aruncat toate farfuriile crăpate, scoțând serviciul ăla frumos, cel primit la pensionare, ca să folosească ca oamenii normali, nu doar la ocazii.
A aruncat fața de masă groasă, albită de vreme, de nu se vedea desenul. A dat foc la becul de la aragaz, încât găsea scuze să nu consume chibrituri. În sfârșit, a putut să stingă flacăra, nu mai era nevoie să facă economie: bunica nu mai avea de ce. Pe chiuvetă a trântit un săpun parfumat cu fragi, cum bunicul nu-i dădea voie să folosească săpun decât la baie, sâmbăta. Acasă, cu apă și ai terminat!
Bunica parcă a întinerit, îi dispăreaua ridurile, zici că înflorea. Au început să vină nevestele din mahala, să ceară sfaturi despre răsaduri și straturi. Mergea și ea veselă în vizite, ducea plăcinte rumene cu ciuperci de pădure, să guste celelalte mătuși.
Chiar și părul i-a crescut mai negru, ca și cum întinerise cu zece ani. Au început să-i dea târcoale bărbații singuratici din sat, dar ea, ferman, n-a mai vrut să audă de însurătoare. A preferat până la sfârșit liniștea, neamurile și nepoții. Că, până la urmă, fiecare pasăre pe limba ei piere și nu întotdeauna cu cine ne pune viața ajungem să trăim fericiți.







