M-am căsătorit la 50 de ani, crezând că am găsit fericirea, dar nu bănuiam ce încercări mă așteaptă… Povestea unei bibliotecare din România care a descoperit că viața de familie după jumătate de veac poate fi plină de surprize neașteptate

M-am măritat la vârsta de 50 de ani, convinsă că liniștea și bucuria mă așteaptă, dar nu bănuiam prin ce urmează să trec

Mă număr printre acele femei care și-au găsit drumul spre căsătorie mai târziu. Din păcate, legătura mea târzie n-a avut viață lungă.

Prin sat mă știau toți drept profesoara, pentru că mereu am avut aplecare spre carte. Mi-am încheiat studiile la universitatea din Iași și am ajuns bibliotecară în Chișinău. Un vechi prieten, Tudor, mi l-a prezentat, într-o zi de toamnă, pe bărbatul care avea să-mi devină soț. El, Ion Cernat, avea atunci 59 de ani și tot căuta o femeie cu care să lege bătrânețile. Era mai în vârstă decât mine cu nouă ani, dar sufletul mi-a tresărit când am stat prima oară de vorbă. Om citit, smerit, cu drag de versuri vechi, Ion a cucerit repede respectul meu. După câteva luni în care ne-am trimis scrisori și am stat la taclale, m-a cerut în căsătorie, punându-mi pe deget un inel cumpărat pe lei de la bijutierul din centru.

N-am ezitat să-l primesc; inima mea dorea o familie întârzâiată. După cununia de la biserica Sf. Dumitru, am rămas în apartamentul meu din Chișinău, căci fata lui și ginerele trăiau la dânsul acasă. Niciodată n-aș fi crezut ce mă așteaptă Obișnuită să-mi port singură de grijă, m-am pomenit cu lumea dată peste cap: fața de masă pătată cu vin, pătura nelalocul ei, șosetele ba sub pat, ba sub fotoliu, fel și fel de nimicuri care stricau tihna și ordinea în care mă obișnuisem. Parcă Ion era musafir la han, iar eu eram hangița: el stătea liniștit, iar eu țineam toate treburile în spate. Mai mereu întârzia cu banii de cheltuială, iar slavă Domnului! la reparații era varză. Când s-a rupt robinetul, în loc să-l strângă, l-a stricat cu totul și abia după aceea a chemat pe un meșter, cu greu, dând în plus vreo 200 de lei.

Atunci mi-am dat seama că nu pot răbda și înghiți la nesfârșit eram oameni trecuți prin viață, cu obiceiuri bine împământenite. Nu trecuse mult că am simțit nevoia unei discuții lămuritoare. Ion era împăcat cu toate, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu, fire liniștită și fără drag de ceartă, n-am știut cum să-i explic pe îndelete că nu ne potrivim și că nu pot duce greul singură. Iar fata lui, Marcela, deja își făcuse planuri cu apartamentul tatălui socotind că el va sta pe veci cu mine. Dupa trei luni de încercări zadarnice, am isprăvit cu divorțul. A venit cu o listă de cereri voia să-i întorc fiecare lucru primit cadou, oricât de mic. I-am dat fără să clipesc lănțișorul din argint și o cutie de carton, iar libertatea m-a costat doar atât.

Anii m-au învățat că după 50 de ani nu-i ușor a pune temelie trainică unei familii Uneori, vieții îi plac cărările neumblate, dar nu întotdeauna ele duc spre fericirea pe care am visat-o.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

nineteen − sixteen =

M-am căsătorit la 50 de ani, crezând că am găsit fericirea, dar nu bănuiam ce încercări mă așteaptă… Povestea unei bibliotecare din România care a descoperit că viața de familie după jumătate de veac poate fi plină de surprize neașteptate
– Cum adică nu vrei să ai grijă de copilul fiului meu?, n-a mai rezistat soacra – În primul rând, nu strâmb din nas la Igor. Să-ți amintesc că în casa asta eu sunt cea care, după serviciu, ca o soție și o mamă exemplară, mai bag o tură la gătit, spălat și făcut curat. Pot ajuta, să dau un sfat, dar nu vreau să preiau întreaga responsabilitate de părinte, nu e rolul meu. – Adică cum adică – nu vrei? Păi, așa ești tu, fățarnică? – Da’ tu, Ritule, cine vrea să muncească pe gratis? – cum era de așteptat, la întâlnirea de clasă Svetlana n-a ratat ocazia să comenteze și să judece tot și toate. Dar vremurile când Rita nu avea replică au trecut. Acum nu se mai lăsa și nici nu a ratat ocazia s-o pună la punct pe guraliva Svetlana. – Dacă tu trebuie să te gândești mereu de unde scoți bani, nu înseamnă că toți au aceeași problemă, – a ridicat relaxată din umeri. – Eu de la tata am două apartamente în București. Unul de la el, unde am locuit până la divorțul lor, altul de la bunici, care a ajuns la mine. Chiriile acolo nu-s ca aici – îmi ajung și de trai, și de plăceri, pot să aleg unde muncesc, nu doar să primesc un salariu. Tu de aia ai trecut de la doctor la vânzătoare, nu? Asta trebuia să fie un secret. Rita îi promisese că nu spune nimănui. Dacă Svetlana chiar voia să țină secretul, nu trebuia să-i arunce pe față cuvinte grele. Să nu creadă că o să-i treacă cu vederea. Dacă da, atunci nu Rita e naiva aici. – Serios, vânzătoare? – Ai promis că taci! – a strigat indignată Svetlana, în timp ce și-a luat geanta și a ieșit, abia stăpânindu-și lacrimile. – Așa-i trebuie, – a comentat Andrei după câteva secunde de liniște. – Exact, chiar ne-a ajuns. Cine a chemat-o? – a întrebat Tania. – Eu am organizat, – a spus Anna, fosta șefă de clasă. – Țin minte că Svetlana nu era o persoană plăcută la școală, dar oamenii se mai schimbă… Unii. – Nu toți, – a ridicat din umeri Rita. Lumea a râs, apoi toți au început să o întrebe pe Rita despre munca ei. Curiozitatea era firească. Puțini au treabă cu domeniul ei (puțini și-ar dori…), așa că profesia ei era înconjurată de mituri și prejudecăți. Toate acestea Rita le-a lămurit pe parcursul discuției cu vechii colegi. – De ce să-i tratezi dacă tot n-are rost? – a întrebat cineva. – Cine a spus că n-are? Uite, am un băiat de cinci ani. S-a născut cu probleme, a avut hipoxie, așa că are întârziere în dezvoltare. Prognosticul – bun pentru asemenea cazuri: a început să vorbească spre trei ani, merge la specialiști, dar sunt toate șansele să meargă la școală normală, să nu aibă probleme majore. Dacă nu s-ar fi ocupat părinții, era cu totul altă poveste. – Deci nu alergi după bani, te ocupi de ceva important social, – a conchis Valeriu. Apoi discuția a trecut spre viețile altor colegi. Rita deodată a simțit că cineva o urmărește. O fi paranoia, și-a zis, dar apoi a mai simțit iar privirea cuiva. Când s-a întors discret, și-a dat seama că nu era nimeni care s-o privească. A continuat liniștită discuția cu foștii colegi, apoi a uitat de senzația aceea ciudată. A trecut o săptămână de la întâlnire. Într-o dimineață, Rita s-a trezit „blocată” cu mașina. A sunat la numărul de pe parbrizul celeilalte mașini, iar tipul care a răspuns și-a cerut de o mie de ori scuze și a zis că vine imediat să elibereze locul. – Iertați-mă, – a spus tânărul, foarte zâmbitor. – N-am găsit alt loc de parcare. Eu sunt Maxim. – Eu sunt Rita, – s-a prezentat ea. Era ceva la el care-i inspira încredere. Felul în care se purta, felul cum era îmbrăcat, parfumul chiar – toate i-au plăcut atât de mult încât a acceptat o invitație la o cafea. Și apoi la încă una. După trei luni nu-și mai imagina viața fără Maxim. Cu atât mai mult cu cât mama lui și copilul din prima căsătorie au primit-o pe Rita ca pe a lor. Băiatul avea nevoie de atenție specială, dar datorită experienței Rita a găsit rapid limbaj comun cu Igor. I-a arătat și lui Maxim, la cererea lui, câteva metode pentru a se apropia de fiu și a-l ajuta să se dezvolte. La finalul primului an Rita s-a mutat la Maxim și Igor, apartamentul ei fiind dat în chirie tot la București. Atunci au apărut primele semnale de alarmă. La început mici – „ajută-l pe Igor să se îmbrace”, „stai tu cu el jumătate de oră cât mă duc la magazin”. Era ok, ținând cont că Rita s-a înțeles rapid cu Igor și nu avea alte treburi. Dar treptat a început să fie din ce în ce mai împovărător. A fost nevoie să-i zică lui Maxim că băiatul e responsabilitatea lui. Că ea poate ajuta, dar nu e datoria ei să preia sarcini, mai ales că lucrează cu copii speciali și la serviciu. Maxim părea că a înțeles. Apoi, chiar înainte de nuntă, el și mama lui au început să discute despre programul de recuperare al copilului, clar sugerând că Rita va fi cea care să-l aplice în timpul liber. – Stați, stați un pic, – îi oprește Rita. – Noi avem o înțelegere: tu, Maxim, te ocupi de fiul tău. Eu nu te rog să mergi să ai grijă de mama mea sau să-i rezolvi problemele, nu-i așa? Tot așa, eu mă descurc cu ale mele. – Nu se compară, – a sărit soacra. – Mama e adult, locuiește separat. Copilul e copil. Sau crezi că după nuntă tot nu te vei implica și chiar crezi că vom accepta? – În primul rând, nu strâmb din nas la Igor. Să vă spun, eu aici vin după muncă și sunt ca o nevastă și o mamă vrednică: fac de toate. Dar nu am de gând să preiau și recuperarea lui Igor – e fiul lui Maxim, e responsabilitatea lui. Pot să ajut și să sfătuiesc, dar nu să iau totul pe umeri. – Cum adică nu? Asta ești tu, ipocrită? Cum să vorbești așa de frumos de munca ta cu prietenii, dar când e vorba de copil, să nu pui osul? – Despre ce vorbiți? – nu a înțeles Rita. Și-a dat seama: mama lui Maxim era spălătoare de vase la același restaurant unde a fost întâlnirea. Și a pus cap la cap lucrurile. – Deci ați pus totul la cale ca să-mi paseze copilul vostru bolnav? – Crezi că eu chiar eram încântat de tine? Dacă nu era Igor și meseria ta, nu m-aș fi uitat la tine în viața mea! – n-a tăcut nici Maxim. – A, nu te-ai uita? Atunci nici să nu mai privești, – și-a dat inelul de pe deget și l-a aruncat spre el. – O să regreți, – i-au strigat Maxim și mama lui. – Un bărbat adevărat nu are nevoie de o găină cenușie fără perspective și fără bani. – Eu am două apartamente în București, deci bani am, – le-a aruncat Rita. Și, savurând reacția, a plecat să-și strângă lucrurile. Au urmat imediat încercări de împăcare, promisiuni că se va ocupa el de copil, că numai el de stres a spus acele cuvinte, că o iubește și nu va repeta niciodată. E clar că Rita nu s-a lăsat păcălită, nici proastă nu e. Glumind, i-a spus lui Maxim că a pierdut „șoricica” și nu se vede ca ea să fie cea care regretă. Cu foștii colegi au și făcut haz pe tema asta. Rita speră totuși că, într-o zi, va găsi pe cineva care să o iubească pentru sufletul ei, nu pentru bani sau abilitățile de la serviciu. Până atunci are meseria ei dragă, prieteni și poate își va lua și un motan – el măcar ascultă, spre deosebire de unii bărbați.